“Trebuie sa-i ajutam pe ucraineni, suntem solidari, dar nu trebuie sa uitam de interesele noastre”, declara zilele trecute, la Baile Tusnad, premierul ungur Viktor Orban. In luna mai, la Bratislava, o spunea mai pe sleau, cum ca “ungurii care traiesc in Ucraina vor defini ei insisi ce institutii democratice vor”. Spusele sale erau calificate pe loc de premierul polonez Donald Tusk drept “deplasate si deranjante”. Doi lideri est-europeni, doua optici. Nici Europa unita nu e armonioasa, nici “Noua Europa”, cum numea un demnitar american Estul continentului.
“Sunt tot mai putini liderii (…) care au trait rolul cheie al Washingtonului in asigurarea tranzitiei noastre democratice si ancorarea ţărilor noastre în NATO şi UE. A apărut o noua generaţie de lideri care nu au aceste amintiri şi care urmează o politică mai ‘realista’” – consemna un text memorabil de acum cinci ani, la care ne vom referi in continuare.
In 2014, lumea euroatlantica ar avea de aniversat date importante , cu impact pozitiv asupra evolutiilor postbelice in Europa si nu numai: 65 de ani de la semnarea, la Washington, a Tratatului Atlanticului de Nord, 25 de ani de la revolutiile democratice din Estul Europei, 15 ani de la primul val si 10 ani de la cel de al doilea val al extinderii NATO. Toate acestea, jaloane pe calea spre normalizarea si securizarea uneia dintre cele mai ravasite si mai vulnerabile regiuni – in secolul 230 – a globului – Europa Centrala si Rasariteana. Eforturile au vizat doua directii principale: ancorarea mai intai a Germaniei, apoi si a zonei volatile a fostei Europe Rasaritene (din aria fostului Tratat de la Varsovia) in structurile ideatice si institutionale ale Vestului. Numai ca, se arata intr-un studiu din 2013 al Centrului pentru analiza politicii europene (CEPA) semnat de Robert Kron si A. Wess Mitchell, “ in ciuda succeselor de suprafata ale tranzitiei de dupa 1989, in fundatiile ordinii geopolitice asezata de Vest au aparut crapaturi”. NATO, principala organizatie care asigura solidaritatea aliatilor atlantici, “se afla in miezul unei crize prelungite”, pentru faptul ca “nu are o misiune clara”, constata in studiul mentionat.
Inainte de a identifica aceasta noua si necesara “misiune clara” a NATO, sunt de amintit “misiunile clare” de pana acum ale Aliantei. Iar pentru aceasta recurgem la aceeasi sursa: “ Timp de decenii, Alianta a fost ghidata de un obiectiv structural – in timpoul razboiului rece, apararea continentului european impotriva agresiunii sovietice; in anii 1990, prevenirea instabilitatii si raspandirea valorilor occidentale in spatele fostei cortine de fier; iar in ultimul deceniu, combaterea terorismului global”.
Dar astazi, in plina criza izbucnita in Ucraina si escaladata cu repeziciune la scara globala, criza considerata drept cea mai grava dupa incheierea razboiului rece (daca acesta s-a incheiat intradevar la un moment dat), care ar urma sa fie ratiunea de a exista a NATO?
Un raspuns vine tot reamintind o fapta din trecutul apropiat. In iulie 2009, o serie de fosti lideri din estul continentului – Havel si Walesa, dar si alti fosti demnitari est-europeni (intre care Emil Constantinescu) si baltici, adresau o scrisoare deschisa presedintelui Barack Obama.
Adresandu-se noului si aparent dinamicului lider de la Casa Alba in care atata lume din Statele Unite si de pretutindeni isi puneau atatea sperante, fostii lideri din, la randul ei, “Noua Europa” (cum i-a spus un – tot- fost demnitar american), constatau ca “NATO pare astazi mai slab decat in momentul in care am aderat noi” si “Centrul si Estul Europei nu mai reprezinta un punct central al politicii externe americane”. Regiunea noastra, observau cu amaraciune autorii scrisoarii, a ajuns o parte a lumii de care americanii au incetat in mare parte sa fie ingrijorati, considerand ca “regiunea noastra este rezolvata pentru totdeauna”. Si totusi, continuau fruntasii est-europeni, “in regiune exista o anumita nervozitate”, datorata crizei mondiale, dar si pentru ca “Rusia a redevenit o putere revizionista care urmareste realizarea agendei secolului 19 utilizand tactici si metode ale secolului 21”. Previziune, din pacate, cat se poate de exacta. Presa international nu conteneste sa atraga atentia asupra caracterului revisionist al politicii international a Rusie de astazi, iar in adresarile lor publice din timpul crizei ucrainene, presedintele Obama si cancelarul Merkel reiau pana si formularile din scrisoare, atunci cand il vor numi pe presedintele Putin “om al secolului 19”.
Scrisoarea din iulie 2009 se incheie cu “un nou program” propus de autorii sai SUA – dar, intr-un fel, si NATO. Program suficient de motivat pentru a fixa noua “misiune clara” a Aliantei: afirmarea SUA “ca putere europeana”, renasterea NATO si “reasigurarea strategica a tuturor membrilor” (pornind de la faimosul Art. V din Carta Atlantica), o politica “mai ferma si mai principiala fata de Moscova”, o relatie strategica mai buna UE-SUA, securitatea energetica a Estului Europei. Intr-un cuvant, si frumos, corect politic spus, “reinnoirea relatiei transatlantice”.
Distinsul destinatar american al scrisorii n-a dat nici pana azi raspuns. Nici expeditorilor misivei, nici problemelor enuntate de ei drept acute si presante. Dar la cateva saptamani dupa primirea scrisoarii, planul initial de scut spatial american pentru Polonia si Cehia era anulat. Presedintele Obama calatoreste tot mai rar in Europa, unde face in schimb poteca ca un fel de mandatat “presedinte interimar al Americii pentru Europa”, vicepresedintele Biden.
“Recitesc scrisoarea deschisa din 2009 dupa cinci ani si n-as schimba nici un cuvant” –scrie unul dintre semnatarii ei, fostul ministru ceh al Apararii, Alexander Vondra. “Toate recomandarile raman neimplinite. Toate argumentele raman valide. Timpul a dovedit ca am avut dreptate” . Si totusi, fostul demnitar ceh ar avea o adaogire, de fapt “un avertisment”, la textul intrat deja in istorie:” Occident, trezeste-te, te rog! E ultima strigare. Altfel, Ialta 2014 va fi rememorata de la Varsovia la Kiev la fel de intens ca Ialta din 1945”. Dar un avertisment clar contine si scrisoarea din 2009: “Statele Unite isi pot pierde interlocutorii traditionali din regiune”.
Sa astepti de cinci ani un raspuns la scrisoare de la Obama dupa ce i-ai asteptat peste o jumatate de secol pe americani nu mai e mare lucru.
