De la o carte scrisă de ambasadori de carieră te-ai aștepta poate la o «dantelă a ipocriziei» cum numea cineva diplomația sau măcar la texte agreabile pentru toată lumea și prisosind de politețuri. Dar cartea «Quo vadis România?», care reunește eseurile câtorva diplomați români care au excelat în misiunea lor și înainte, și după 1989, spulbera malițiozitățile în chestiune. Cei patru ambasadori-autori – Ion M. Anghel, Ioan V. Maxim, Ion Diaconu și Aurel Preda – supun unei analize necruțătoare, cu profesionalism exemplar și în pertinenta cunoștință de cauză, prestația Bucureștiului oficial în raporturile cu Ungaria. (Titlul cărții nu e, de aceea, poate cel mai potrivit, căci ea luminează doar zona de hățișuri și cărări întortocheate în care a bâjbâit și s-a încurcat politica dambovițeană și slujbașii ei de după 1989 într-una din relațiile bilaterale cele mai sensibile ale țării, relațiile cu Ungaria. Iar la întrebarea «Încotro, România?», cine ar putea răspunde altfel decât foarte aproximativ sau deloc încurajator?).
Prof. dr. Ion M. Anghel, eminent «tratatist», denunță apăsat și curajos, însuși temeiul juridic viciat al acestor relații căci, atrage atenția domnia sa, în elaborarea și semnarea Tratatului de bază româno-ungar acum în vigoare, «partea română s-a grăbit, în mod nejustificat și iresponsabil, să-și asume angajamente disproporționate în raport cu ce primea la rândul ei, când ar fi putut aștepta momentul potrivit și nu cel în care s-a lăsat împinsă (din inabilitatea ei crasă)». ?ê?£i, continuă necruțător specialistul în relații internaționale, «prin Tratat, România nu a primit nimic, ci numai a dat și încă mult și disproporționat». De aici, de la aceste concesii și cedări, tot ce a urmat: insolente pretenții de autonomie teritorială, plimbări provocatoare ale unor guvernanți de la Budapesta prin ținuturile românești jinduite, cetățenie ungară dată în masă maghiarilor din România etc. etc.
?ê?£i toate acestea în timp ce, observa ambasadorul Ioan V. Maxim, România s-a consacrat ca „model de respectare a standardelor europene și universale în domeniul drepturilor persoanelor care fac parte din minoritățile etnice“. Celor ce emit pretenții la autonomie teritorială, autorul le-o taie tranșant: «Dreptul internațional contemporan nu prevede existența unui drept general la autonomie și nici a unei obligații pentru state de a o acorda».
«Organizarea internă a statelor constituie una dintre prerogativele suveranității de stat», întărește argumentarea ambasadorul Ion Diaconu, care accentuează că «organizarea teritorială trebuie să respecte atât norme constituționale, cât și norme ale dreptului internațional. Ea nu poate să afecteze nici unitatea statului, nici drepturi și libertăți ale omului».
În sfârșit, ambasadorul Aurel Preda denunță „indolența însoțită, mai nou, și de indiferența față de tot ceea ce este interes național“, stigmate ce definesc «haita politicienilor, înjghebată în pripă ca mari oameni politici» după 1989. Diplomatul român avertizează asupra resorturilor – și azi în funcțiune – ale mai vechi axe Moscova-Budapesta, virulentă după primul război mondial dar și în vremurile care au urmat și care a lansat, mai nou, teza diversionistă «Transilvania sau Basarabia».
Eliberați de rigorile inerente exercițiului diplomatic, autorii studiilor din această carte pledează răspicat, în texte incendiare, pentru drepturile legitime esențiale ale românilor în condițiile în care guvernanții succesivi de după 1989 ai țării au încercat de atâtea ori să sacrifice, sub felurite pretexte, interesul național.
Dar marea revelație a acestei cărți, aparută inițial în versiune română iar de curând și în versiune engleză, sunt, poate pentru milioane de români, cele câteva fragmente din textul Tratatului de Pace de la Trianon, reproduse în anexele volumului. Textul acestui document fundamental pentru istoria modernă a României pare să fi devenit la fel de inaccesibil pentru români ca memoriile împăratului Traian despre războaiele cu dacii. Ne e frică, ne e rușine, suntem stânjeniți de Tratatul de la Trianon ?
Corneliu Vlad
