Hărmălaia stridentă care se cronicizează în piețe și la televiziuni, de fapt în mai tot spațiul public de la noi, acoperă, pentru mulți, vuietul geopolitic profond dincolo de – dar în apropiere de – hotarele României. Ceea ce numim astăzi Republica Moldova, adică o parte a spațiului istoricșsi de civilizație românesc, se află din nou în fața unei clipe definitorii: în luna noiembrie se va ști dacă se mai poate hrăni cu speranța că se va putea apropia și mai mult de Europa așezată în tiparele democrației, iar, prin aceasta, și de România. Va îngădui oare Moscova o asemenea mișcare, care pentru imensitatea Rusiei n-ar însemna mare lucru (dacă va rămâne prezentă în Transnistria), dar care pentru cei ce simt românește ar fi un fapt de o însemnătate istorică. La summitul de la Vilnius din noiembrie, căci despre el este vorba, urmează să se semneze acorduri de asociere și de comerț liber între Uniunea Europeană și șase state postsovietice europene – Ucraina, R. Moldova, Georgia, Armenia, Belarus, Azerbaidjan.
Moscova este tentată să vadă în acest demers o nouă încercare a Vestului (în general) de extindere a influenței (și instituțiilor) sale în fostul spațiu sovietic, pe care Rusia îl proclamă deschis și oficial zona sa de interes special. Relații mai strânse între UE și statele postsovietice enumerate ar însemna, oricum, la modul cel mai concret legături mai laxe cu Moscova și, mai în mod concret, spulberarea șanselor de integrare eurasiatică a tuturor teritoriilor din fosta URSS (cu excepția statelor baltice) în Uniunea Eurasiatică lansată de Rusia și din care fac parte Belarusul și Kazahstanul iar Armenia este, mai nou, pe lista de așteptare.
Moscova a ales să-i «convingă» pe aspiranții la noi acordurti cu UE să nu facă acest pas avertizând cu sancțiuni economice – în primul rând cu tăierea sau scumpirea gazului, dar și interzicerea importului de vinuri din R. Moldova și Georgia, «argumente» care revin de fiecare dată când statele foste componente ale URSS manifestă tendințe centrifuge față de Moscova. Președintele Putin a ținut să formuleze el însuși avertismerntul în materie.
«Vom fi obligați să luăm măsuri defensive» dacă Ucraina se deschide spre UE, ceea ce «poate îngreuna relațiile noastre». Căci, a continuat liderul rus, «Ucraina și Rusia sunt, de fapt, o națiune», în viitor vor fi împreună la nivel politic iar Moscova va continua să ajute Ucraina, în ciuda UE.
Într-o reacție și mai abrazivă, care nu-i dezminte poziția dură, vicepremierul Dmitri Rogozin a amenințat fără menajamente Chișinăul: «Nu uitați că vine iarna, sper că nu veți îngheța… Dacă R. Moldova devine membru asociat al UE, își întrerupe relațiile cu Rusia… Dacă R. Moldova va adera la NATO, și-ar putea pierde statalitatea» etc. etc.
Așadar, Rusia se opune deschis și fără echivoc apropierii fostelor sale teritorii europene (re)devenite după 1991 state independente. Iar UE insistă să le coopteze în structurile sale. Coliziunea de interese, cum o numește cineva, este evidentă. Ea poate fi tradusă chiar în termenii războiului rece, deși mulți susțin că acest «război» s-a terminat. «Războiul» da, dar confruntarea Est-Vest, nu. Dar un Vest și un Est care nu mai sunt cele de dinainte de 1989-1991, ci noi blocuri de putere. Căci parte din Est (fostele țări socialiste europene) au trecut la Vest, iar Vestul nu mai e la fel de solidar ca în timpul redutabilului adversar care era URSS.
America se dezangajează văzând cu ochii din clasica dar și perena confruntare Vest-Est, iar Europa occidentală are în continuare năzuința de a-și extinde fronntierele estice. Numai că Rusia recâștigă în mod cert din terenul pierdut după prăbușirea regimurilor comuniste europene și avertizează constant că există o «linie roșie» care nu trebuie depășită, o linie care sunt fostele frontiere ale URSS (excepție, din nou, țările baltice). Încercarea de încălcare a «liniei roșii» de către NATO, în urmă cu câțiva ani, a avut un preț amar: scindarea Georgiei, dar și spulberarea speranțelor Georgiei și Ucrainei de a intra în NATO.
Va fi mai norocoasă noua încercare, de data aceasta a Uniunii Europene, de a-și împinge frontierele spre Est? Greu de spus, căci de data aceasta, Germania, care avusese mari rezerve în ce privește extinderea NATO spre Est, pare să aprecieze demersul similar al UE. Cum se va încheia noua încercare de forțe între cele două constructuri – Uniunea Europeană și Uniunea Eurasiatică, de fapt între Bruxelles și Moscova, va decide dialogul Berlin – Moscova, nu mișcările mai micilor protagoniști de la Bruxelles sau din teren.
Corneliu Vlad
