La sfarsitul lui 2014, Moscova si Londra pareau sa fi descoperit unul dintre cele mai uitate colturi ale Europei: tinutul dintre Prut si Dunare, la vest, limanul Nistrului la est, Marea Neagra la sud si Republica Moldova la nord. Un tinut peste care au stapanit candva si domnitorii Mircea cel Batran si Stefan cel Mare, si Cuza Voda, care a revenit intre cele doua mari razboaie in alcatuirea Romaniei Mari si care se afla astazi in componenta regiunii Odessa a Ucrainei. Un tinut in care se traieste si se vorbeste si astazi romaneste, dar tot mai putin.
Saptamanalul britanic “The Economist” si cotidianul rus “Nezavisimaia Gazeta” semnalau opiniei publice mondiale, in noiembrie 2014, ca acest tinut, primul care s-a numit Basarabia, inainte ca acest toponim sa fie dat, dupa 1812, intregului teritoriu dintre Prut si Nistru, ar putea fi atras in sarabanda aventurilor secesioniste care a cuprins Ucraina dupa reincorporarea Crimeii in Federatia Rusa. Aceasta nou proiectata bizarerie statala, ce s—ar putea numi fie Republica Bugeacului, fie Republica Populara Basarabia, ar urma sa-si aiba asa-zisul nucleu in regiunea autonoma gagauza din Republica Moldova, dar sa se extinda si asupra zonelor populate cu gagauzi si bulgari din Ucraina limitrofa; de fapt sa ajunga a ingloba intregul tarm pontic al regiunii Odessa la Marea Neagra. Scenariul este elucubrant de la un cap la altul (chiar daca nu are nici cap, nici coada), iar daca ar fi de luat in seama, totusi, i s-ar putea obiecta cel putin ca 1. include in plan si Republica Moldova, care nu mai este de multisor republica unionala (ca de altfel nici Ucraina); 2. in zona respectiva gagauzii nu reprezinta mai mult de 4 la suta din populatie; 3. spre deosebire de Donbass, unde secesionistii pot fi a sustinuti direct, peste granita, din Rusia vecina, aici sprijinul rusesc poate veni doar prin Transnistria sau prin Marea Neagra, adica ar fi dificil si problematic.
Si atunci, de ce a fost lansat un asemenea zvon alarmist? Din cel putin doua motive.
Pentru ca autoritatile de la Kiev sa devina mai “flexibile” in negocierile mai mult sau mai putin politice si diplomatice care se poarta public si pe ascuns intre toti cei implicati ; un alt “dinbass” simetric amaplasat in extremitatea sud-vestica a teritoriului Ucrainei ar insemna un alt focar activ de disolutie a statului ucrainean.
Si pentru ca Ucraina, statele vecine, statele europene, sa nu treaca cu vederea peste eventualitatea aparitiei unui nou stat in regiune – cel pe care presedintele Putin il readucea in atentia generala cand vorbea de conceptul istoric Malorusia.
Planuri si targuieli pe seama acestui petec de pamant, cu o suprafata putin peste 10 000 kmp si o popualatie sub o jumatate de milion de oameni s-au tot facut de-a lungul intregii istorii cunoscute a locurilor. Caci pe cat de sarace sunt locurile – fara bogatii, ba chiar si fara apa indeajuns, rupte dte lume din lipsa de sosele, poduri, cai ferate, aeroporturi (?) – pe atat de ravnite sunt ele, pentru pozitia lor ravnita pe harta, la varsarea Dunarii si a Nistrului la Marea Neagra. E adevart, insa, ca atata vreme cat Dunarea ramane, intre marile cursuri de apa ale lumii, Cenusareasa fluviilor, caci parca nimeni nu are interesul sa o anime pentru economie, afaceri, turism, si cata vreme Ucraina nu-si va asigura o dezvoltare certa si se va confrunta cu vulnerabilitatea statalitatii sale, nici aceasta zona nu va putea iesi din starea de anacronism persistent la care o condamna feluritele jocuri geopolitice. Oricum, localnicii nu par a fi dispusi sa se lasa antrenati in scenarii secesioniste. Universitarul polonez Marcin Kosienkowski, care a calatorit la sfarsitul lui 2014 pe aici, dar si la Odessa si Kiev, n-a intalnit intre gazdele si interlocutorii sai ucraineni – oficialitati locale si centrale, sociologi, ziaristi – care sa vibreze la idei autonomiste sau sa le crediteze . Dar intr-un razboi hibrid, si diversiunile isi au frontul lor de lupta.
