Atât de mult se vorbeşte, se scrie, se analizează, se negociază şi se minte pe seama şi sub pretextul Ucraina, încât criza ucraineană (adică tot acest viespar şi vacarm internaţional în materie) ajunge să scoată din atenţia generală cea mai dramatică dimensiune a crizei: criza Ucrainei. Propaganda are gura mare şi spectacol strident şi pentru a putea ascunde realităţi tragice sau stânjenitoare. Jocul geopolitic mondial împinge în plan subaltern tragedia a zeci de milioane de europeni şi a statului lor, acum în pragul agoniei.
Dincolo de toată sofisticaraia exhibată în spaţiul public de politicieni şi de toţi ceilalţi feluriţi comunicatori, ce mai ştim, de fapt, despre cum se trăieşte şi ce se întâmplă acum în Ucraina? Înafară, fireşte, de bizareriile politicianiste de la Kiev, unde tocmai acum au găsit unii momentul să slăvească sau să ponegrească sau să reabiliteze sau să denunţe figuri istorice controversate, ori să filozofeze pe teme ca nazism, comunism, rusofobie sau antisemitism. Radă Supremă se luptă cu un trecut încâlcit şi încrâncenat , dar scos acum la iveală parcă tocmai pentru a învrăjbi şi mai mult naţiunea ucraineană (de altfel, ea însăşi pusă de unii sub semnul întrebării). Păi nu din cauza discuţiilor fără sfârşit despre sexul îngerilor a căzut Bizanţul creştin?
Şi totuşi, dincolo de asemenea prestaţii publice ale acestui “război civil” care are ca front de luptă deloc neglijabil dimensiunea propagandistică, care este acum starea de fapt a Ucrainei şi a ucrainenilor?
“Ucraina spartă”, titrează sec “Foreign Policy” un articol din martie 2015. Cea mai mare problemă a ţării este Donbassul neguvernabil şi violent, susţine autorul articolului, Paul Stronski. Din cele şase milioane de locuitori ai regiunii, un milion şi jumătate au luat drumul refugiului, peste şase mii (după cifre oficiale, dar ar fi mult mai mulţi) şi-au pierdut viaţa, infrastructura locală – poduri, drumuri, clădiri , reţele şi conducte etc. au fost distruse sau ruinate, activitatea industrială susţinută de odinioară practic a încetat, administraţia locală funcţionează haotic sau deloc, violenţa războiului şi insecuritatea întreţinută de bandele criminale au paralizat aprovizionarea şi comerţul, investitorii străini au fugit iar oligarhii ucraineni şi-au creat propriile miliţii pentru protejarea averilor, criza umanitară ia proporţii. Localnicii? Sunt “nemulţumiţi de guvernare, dar nu neapărat simpatizanţi ai separatiştilor”, observă autorul american al articolului.
Ce-i de făcut? Răspunsuri da toată lumea, de la şefi de state şi până la postaci. Cei mai îndreptăţiţi să se pronunţe sunt, fireşte, ucrainenii. Unul dintre ei, Oleksandr Klymenko, fost ministru, propune, în “Newsweek”, o schiţă de proiect de ţară pentru o Ucraina care şi-ar regăsi pacea şi stabilitatea. Societatea ucraineană, grav ameninţată de o fractură civilizatională, trebuie reconciliată, scrie el. Printr-o diplomaţie informală care să atragă cât mai multă lume, inclusiv separatiştii din sud-estul ţării şi printr-un mecanism de reconciliere (cum s-au creat, în situaţii istorice post-traumă naţională în ţări ca Africa de Sud, Chile, Argentina etc.). Şi mai este nevoie de “o strategie amplu asumată, mutuală, pentru întreaga ţară”, care să implice reforme transformative cum sunt descentralizarea, securitatea economică şi statutul de ţară nealiniată.
Din Kiev, universitarul occidental David Marples rezumă astfel priorităţile naţionale pe 2015: stabilitatea economică, reducerea nivelului corupţiei şi încetarea conflictului din sud-est. Cel mai mare inamic intern al Ucrainei este, pentru unii, corupţia, pentru alţii secesiunea din sud-est.
Fără inamicii săi interni, Ucraina ar avea şanse mai mari pentru a redeveni o ţară a normalităţii.
