A apărut o carte care este chiar obligatorie pentru cei interesați de arta filmului, dar ea nu va putea fi găsită în librării din cauza unor tembele însă eficiente reglementări birocratice ale originalei noastre economii de piață cu legislația ei pe măsură. Cartea se cheamă, simplu și explicit, „Pagini despre film“ și adună selectiv scrieri ale profesorului, esteticianului și criticului de film George Littera., plecat dintre noi în 2000. Cine a avut privilegiul de a-l cunoaște pe acest veșnic tânăr adolescent împătimit de film (așa cum îl arată și fotografia de pe coperta a patra a cărții) va regăsi, și în aceste texte, virtuțile unei comunicări singularizate prin logică, precizie și competență, dar și emoție, și vibrație în fața frumosului artistic. George Littera era un vorbitor dezlănțuit pe teme de film, iar apropiații, colegii, studenții săi o știu prea bine, dar pe cât de generos era, în comunicare, despre pasiunea și misiunea vieții lui – filmul, pe atât de parcimonios era ca autor în materie. Oricum, nici nu vorbea, nici nu scria decât atunci când avea într-adevăr ceva de spus. Textele lui sunt parcă dăltuite în piatră iar apoi delicat șlefuite. Au o eleganță discretă și un rafinament subtil, le înnobilează un freamăt estetic bine temperat.
Cartea aceasta este rezultatul eforturilor a trei instituții și a trei specialiști, dar alcătuitorul „de suflet“ al ediției este soția autorului, universitarul Ileana Littera, care a realizat și selecția materialelor. Din scrieri înșiruite pe câteva decenii, și înainte, și după 1989 – studii, articole, cronici, corespondente pentru ziar etc. – se structurează o panoramă sui generis a artei cinematografiei. Din care, spre exemplificare, am ales o referire la cinematografia sovietică, care a avut parte, probabil, ca artă, de cea mai dramatică istorie, în secolul XX.
Primul film pe care l-am văzut în viața mea, la vârsta de 9-10 ani a fost „Tânăra Gardă“, despre adolescenții partizani dintr-un orășel ucrainean care luptă împotriva ocupanților germani. Filmul m-a răvășit și l-am visat mai multe nopți. Răvășitoare e și povestea filmului sovietic și a creatorilor lui, așa cum o narează cartea luiGeorge Littera, sub titlul „Dictatorii și filmul“. Cinematograful din epoca stalinistă consemnează deopotrivă creațiile unor mari regizori ca Eisenstein sau Dovjenko și acțiunea permanentă a slujitorilor propagandei oficiale de cenzurare a filmelor și reprimare a cineaștilor.
În „Drumul entuziaștilor“ (1930), Nikolai Ohlopkov a elogiat solidaritatea dintre muncitori și țărani în timpul războiului civil, dar filmul a fost interzis fiind învinuit de „formalism“, ceea ce l-a făcut pe cineast să renunțe definitiv la regia de film. „Cuiul din cizmă“ (1932) al lui Mihail Kalatozov nu poate ajunge la public din cauza presiunilor făcute de politrucii din armată, ofensați (chiar) de titlul peliculei. Serghei Eisenstein se luptă în 1936-1937 nu doar cu boala, ci și cu hărțuielile birocrației de partid care-l împiedică să lucreze la filmul „Lunca Bejin“. Ziarul „Pravda“ pune verdictul de „film fals“ pe „Legea vieții“ (1940) de Aleksandr Stolper și Boris Ivanov, iar a doua zi filmul dispare de pe ecrane. CC al PCUS apreciază că muzica filmului „Viața cea mare“ de Leonid Lukov aduce a „melancolie de bețiv“, ceea că face ca pelicula definitivată în 1936 să aibă premiera tocmai în 1958. „Asasinii ies la drum“ (1942) al lui Vsevolod Pudovkin și Iuri Tarici e făcut după o piesă de Brecht despre Germania lui Hitler, dar parcă titlul trimite la realitățile bolșevice ale zilei, socotesc cenzorii vigilenți, care-l pun sub cheie de unde iese abia în anii 1990. Pentru că în „Lumina deasupra Rusiei“ (1947) Serghei Iutkevici nu i-a acordat suficientă importanță lui Lenin, un confrate îi reproșează că trebuie să ia, „în sinea lui“, această greșeală drept o crimă. Serghei Gherasimov e obligat să refilmeze în întregime seria întâi a filmului „Tânăra Gardă“ (1948), după ce și autorul romanului ecranizat, Fadeev, fusese acuzat de „erori“. Fadeev, pe atunci șeful Uniunii Scriitorilor sovietici și în grațiile lui Stalin, a trebuit și el să refacă propria carte-scenariu, după care a sfârșit prin a se sinucide. Căci victime ale „socialismului biruitor“ au fost și cineaștii. Învinuit de apolitism, regizorul filmului „Dragoste“, A. Gavronski, face 25 de ani de lagăre. Operatorul Vladimir Nilsen face închisoare pentru „spionaj“, dar și soția lui, actriță și balerină I.Penzo, doar pentru că-i este soție. Marele reformator al scenei ruse, V. Meyerhold e arestat pentru troțkism și spionaj, torturat și executat în 1940. Listele – și cea a filmelor cenzurate, și cea a cineaștilor oprimați sau reprimați – sunt mult mai lungi. În schimb, foarte scurtă e lista actorilor ce au avut imensul privilegiu de a-l interpetata în film pe Stalin: doar patru au primit această onoare, după ce au fost „jurizați“ personal de „farul călăuzitor al popoarelor“.
Prin „Pagini despre film“ și profanul, și inițiatul au asigurată o călătorie pasionantă în lumea unei arte care, în atingere cu politica, are parte de un destin dramatic.
Corneliu Vlad
