Aniversarea din acest an a Zilei Naţionale găseşte Ucraina într-o încercare existenţială pentru statul său independent proclamat în 1991. O lume întreagă urmăreşte şi judecă criza ucraineană, cu amplele sale extensii în Europa şi în întreg spaţiul eurasiatic şi euroatlantic, dar nu toată lumea realizează că, înainte de orice, locuitorii marelui stat slav vecin cu România trăiesc vremuri cumplite. Dar criza ucraineană, cea luată în calcul în marile cancelarii ale lumii, nu poate pune în umbra criza dramatică din Ucraina. O criză devastatoare pentru ţară – căci îi pune în pericol statalitatea şi integritatea teritorială, dar şi o dramă sângeroasă – căci numărul celor ce-şi pierd viaţa în conflict este de tot mai multe mii iar totalul refugiaţilor numără milioane.
Va supravieţui statul ucrainean acestui moment de cumpănă? Un proverb poate consolator, dar şi cu nuanţe cinice, spune că în tot răul e şi un bine. Identitatea naţională ucraineană cunoaşte din nou, ca de atâtea ori în istoria sa, -un moment al adevărului şi trebuie să-şi confirme nu legitimitatea (care este certă), ci forţa şi vitalitatea. “Am început să mă simt ucrainean din clipa proclamării independenţei”, mărturiseşte incitantul scriitor Andrei Kurkov, fost cetăţean sovietic. “Data naşterii identităţii ucrainene urcă în timp până în secolul al XII-lea – atrage însă atenţia istoricul Bohdan Cywinski. “Piaţa Maidan şi războiul au contribuit la naşterea unui cetăţean ucrainean – apreciază sociologul Iulia Sukan. Oameni activi, angajaţi, care se recunosc între ei dincolo de diferenţele etnice sau lingvistice, gata să se organizeze ei înşişi pentru a suplini deficienţele statului”. Iar acest cetătean cere, din partea statului şi a clasei politice, reforme, lichidarea corupţiei, “ucrainizarea spaţiului public”. tratament egal pentru minorităţi naţionale şi diferitele zone ale ţării, apropiere de valorile europene, dar şi relaţii bune şi de conlucrare cu Rusia.
Ucraina este “o ţară un acelaşi timp foarte veche şi foarte nouă, pentru că este leagănul lumii slave de Răsărit, dar şi stat constituit în secolul XX”, remarcă istoricul francez Romaric Thomas. După proclamarea independenţei de stat, Ucraina a făcut eforturi stăruitoare pentru a se apropia – în finalitatea integrării – de lumea euroatlantică şi institutiile sale, iar Occidentul a fost receptiv, într-o măsură mai mare sau mai mică, la această “opţiune civilizatională”. Dar Vestul trebuie să-şi asume, mai ales în acest moment critic, un angajament mai solid, mai responsabil, pe termen mediu şi lung, prin proiectul vecinătăţii estice a UE, prin Parteneriatul Estic, faţă de state ca Ucraina, R. Moldova şi Georgia, în paralel cu o strategie constructivă şi pragmatică în relaţiile cu Rusia, pe temeiul respectării şi aplicării de catrea toţi a Acrodurilor de la Minsk. Ridicarea sancţiunilor decise de UE şi SUA depinde tocmai de aplicarea acestor acorduri. În acelaşi timp, şi situaţia Crimeei trebuie reglementată conform legii internaţionale. Nici procesul de militarizare a regiunii Marii Negre de către Rusia nu poate fi trecut cu vederea, reamintea ministrul român de externe la o recentă reuniune a UE.
Dar drama şi vecinilor ucraineni este prea aproape pentru a trece neobservată. O comunitate din Bistriţa a primit şi integrat o familie de refugiaţi din Donbass fără a mai aştepta vreun fel de reglementare sau ordin de la Bruxelles sau din altă parte.
Dela ovreme, despre Ucraina se scrie şi se vorbeşte în lume parcă mai puţin, constată comentatorii vieţii internaţionale. Peste dezastrul din Donbass se prăvălesc atrocităţile aşa-zisului stat islamic, peste refugiaţii ucraineni se aşează exodul masiv al refugiaţilor ce asaltează Europa, agenda de lucru oficială din marile capitale şi sedii de alianţe se încarcă mereu cu probleme – euro, Schengen, Siria, Iran, China şi multe altele. Sunt tot mai dese supoziţiile din mass media că Occidentul tinde să se dezangajeze mai mult sau mai puţin subtil din complexă criza ucraineană de escaladarea căreia nici Vestul nu este străin. Comentatorul Nikolas K. Gvosdev scria în revistă ultraconservatoare americană “National Interest” că Occidentul se preocupă “ să selecteze opţiunea care să-i permită să se dezangajeze (din criză –n.n.) fără să lase impresia că ar abandona complet Kievul sau ar capitula la presiunea rusă”. Adevărată sau nu, o asemenea percepţie este oricum semnificativă şi ea impune lumii euroatlantice, statelor, alianţelor şi instituţiilor sale o abordare coerentă şi productivă. Cu câtva timp în urmă, întrebat fiind ce aşteaptă Kievul de la Occident, premierul ucrainean Iatenuk răspundea laconic: ”Coerenţă şi solidaritate”.
