O afirmație senzațională, dar (încă?) neconfirmată oficial la Moscova: președintele Putin ar aprecia că Declarația de independență a Ucrainei, în 1991, adoptată prin vot în Parlamentul de la Kiev, nu ar fi „conformă cu procedura sovietică prevăzută pentru a părăsi structurile URSS“. Afirmația i-ar fi fost făcută de șeful statului rus unui lider al minorității tătare din Crimeea, Mustafa Djemilov și publicată, între altele, de cotidianul francez, demn de crezare, „Le Monde“, la 18 martie 2014. Adică, într-un moment în care, după anexarea fulger a Crimeei la Rusia, curgea un val de întrebări despre ce va face în continuare Moscova, unde se va opri Putin etc. Dezvăluirea pare să deschidă o nouă pistă: aceea a unui statut problematic al Republicii Ucraina (situație ce ar fi valabilă de fapt pentru toate statele independente postsovietice). Pista periculoasă, pentru că, în timpul lui Putin cel puțin, Moscova este foarte atentă să se miște prin lume cu legea în mână (fie ea chiar și cea sovietică, dacă e cazul). Nu trebuie uitat că, din punctul de vedere al Moscovei, reintrarea Crimeei în Federația Rusă este un act perfect legitim și îndreptățit, o „reparație istorică“, după cum au zis Putin, Gorbaciov și alții. Presa rusă amintește că în 1954, liderul sovietic de atunci, Nikita Hrușciov, făcuse Crimeea „cadou“ RSS Ucrainene din partea RSFSR, adică un teritoriu sovietic trecea din componența unei republici unionale în componența alteia, dar în cadrul aceluiași stat: URSS. Așadar, cel puțin din punct de vedere oficial, rus, „recuperarea“ Crimeei a fost un act perfect legal, căci nu s-a încălcat nici cu o iotă „legislația locului“ dintr-o anume perioadă. Dacă, potrivit aceleeași legislații, sovietică, dar la acea vreme în vigoare, proclamarea independenței statului ucrainean ar fi (fost) ilegală, se poate raționa, prin raportare la evenimentele din Crimeea, că Moscova s-ar putea considera îndreptățită să conteste suveranitatea, independența și integritatea teritorială a statului ucrainean de astăzi și să treacă la ocuparea parțială sau totală a teritoriului ucrainean, subiect pe care s-a bătut multă monedă în presa lumii săptămâni în șir (campanie ce a durat până ce, tot Putin, a declarat explicit că Rusia nu are de gând să invadeze Ucraina). A fost sau nu ilegală dezmembrarea URSS? – iată o întrebare care pare să fie actuală, ba chiar „să lucreze“, încă și astăzi, la peste două decenii după producerea „celei mai mari catastrofe geopolitice a secolului XX“, cum a apreciat-o Putin. Îndoiala lansată în presa mondială pe această temă e senzaționalism cu iz comercial, alarmism de presă sau punere în gardă din partea unei Moscove ale cărei acțiuni politice par să surprindă și să găsească nepregătite, tot mai des, capitalele occidentale? Oricum, presa lumii are ce comenta. Dacă potrivit lui Putin, dezmembrarea URSS ar fi fost ilegală, aceasta ar însemna că el „vrea să restabilească URSS“ – scrie ziaristă franceză Sylvie Kauffmann în articolul din „le Monde“ în care s-a lansat „bomba mediatică“ neconfirmată privitoare la Putin. De fapt, însă, treburile sunt mult mai clare. Pentru Putin, stadiul „refacerii URSS“ a rămas în urmă, a devenit istorie. E mai folositor de urmărit noua viziune a liderului de la Kremlin, cea expusă în câteva articole din presă rusă în timpul campaniei prezidențiale pentru cel de al treilea mandat al său la Kremlin. „Faza postsovietică a istoriei ruse și mondiale este de acum închisă“, decreta tranșant liderul rus. A fost o „fază de vindecare“, dar care s-a dus. De acum înainte, sublinia apăsat Putin, „Rusia este respectată și își poate afirma interesele stând drept în picioare“. Este ceea ce se întâmplă și în zilele crizei din Ucraina, ține să remarce ziarista franceză. Indiscreția pusă pe seama lui Putin relevă însă cel puțin două stereotipuri ce viciază judecata comună din Occident asupra stilului lui Putin în relațiile internaționale. Primul ar fi că, liderul rus e pe cât posibil atent să acționeze în cheia legalității, „acoperit de lege“ (fie ea și cea sovietică). Așa a acționat în Crimeea, așa ar fi și dacă s-ar redeschide cumva, ipotetic, „dosarul decesului URSS“. Al doilea stereotip este prezentarea și tratarea Rusiei de azi ca o superputere decăzută din drepturi, ca o putere (mondială sau regională) subalternă, ca „un ratat“ al lumii de astăzi, ca un fost imperiu în agonie. Acest tip de evaluare umilitoare este, probabil, lucrul care-l poate enerva cel mai tare pe Putin. Bineînțeles, dacă Putin se poate, într-adevăr, și enerva.
Corneliu Vlad
