E un lucru mai rar întâlnit să scrii „la zi“ despre Rusia și rusi și să nu fii luat fie drept rusofob, fie rusofil sau, și mai și, agent de influență al KGB-ului. ?ê?£i pentru a nu avea de-a face cu o asemenea alternativă disconfortantă, de tip Scila-Caribda, unii autori – Churchill de pildă – glosează pe tema enigmei eterne care e realitatea rusă, sortită a nu fi niciodată dezlegată. Sunt însă și dintr-aceia care nu iau în seama dificultățile și riscurile de tot felul și se apropie de faptul rus – pentru a-l înțelege și a-l comunica – fie cu uneltele și priceperea omului de știință, fie prin cunoaștere directă, nemijlocită, la fața locului. Universitarul francez Georges Nivat merge pe ambele formule: este unul din marii slaviști ai momentului, cunoscător temeinic și pasionat al limbii și istoriei, culturii și civilizației ruse, dar și un neobosit și mereu curios călător prin Rusia profundă, căci cu palmaresul itinerariilor parcurse de el în imensitatea întinderilor intercontinentale euroasiatice, nu mulți voiajori străini, dar nici „localnici“ ruși, n-ar putea rivaliza.
Iată întrunite așadar datele esențiale pentru o mărturie documentată și sinceră despre Rusia, o dovadă că despre reali-tatea rusă se pot scrie și cărți adevărate, că există (și) o Rusie „altfel“ decât acele „Rusii“ pe care se bate atâta monedă falsă și pe care se construiesc, din interese conjuncturale sau cu bătaie lungă, stereotipuri fie laudative, fie ponegritoare. Editura Compania, care și-a obișnuit cititorii cu asemenea cărți „altfel“, dar de fapt „astfel“, publica, într-o colecție a sa care se cheamă chiar „AltFel“, o carte- antologie a profesorului Nivat sub titlul, cum nu se poate mai potrivit, „La pas prin noua Rusie“. De zeci de ani hoinărește… cu noimă prin această Rusie Georges Nivat, după ce a cunoscut, în timpul studiilor la Moscova, și Rusia mai „veche“, cea sovietică. Nimic din ce e rusesc pare să nu-i fie străin autorului. De bună seamă că nu înțelege chiar totul, dar nici rușii nu înțeleg totul. Căci, zice la un moment dat: „Privatizarea merge bine, dar e un fel de monstru din Loch Ness despre care nimeni nu are o idee precisă“.
Greu de fixat prezentul, și mai greu viitorul Rusiei și al oamenilor ei, dar nici trecutul nu e lesne de judecat. Cartea reamintește (ceea ce de fapt mai nimeni nu știa) spusele, din 1866, ale unui anume istoric Karelin: „Petru (cel Mare-n.n.) e parcă viu printre noi. Continuăm să ne raportăm la el, cum o făceau și contemporanii lui, îl iubim sau nu-l iubim, îi slăvim meritele sau le diminuăm… Va trebui să treacă multă vreme până să-l putem judeca senin pe Petru, imparțial, o judecată care va hotărî cine suntem noi de fapt și încotro ne îndreptăm“. Nu sună asurzitor de actual aceste fraze? Nu se simt vizați de ele, acolo unde sunt, Napoleon, Kennedy, Antonescu, Ceaușescu și atâția alții din istoria universală?
Schimbările epocale din Rusia de la „recenta“ confluență milenară nasc mereu întrebări, fie ele simple sau existențiale. De pildă, „ce înseamnă să fii rus“, în aceste vremuri. Întrebare, azi, cu conotații tragice, observa autorul, căci, explică el, „odată cu libertatea, «rusismul» nu mai este dat de putere, fiecare trebuie să-l descopere și să-l trăiască pe cont propriu“. Oricum, reflectează ceva mai departe autorul, „azi e mai greu să fii rus tocmai pentru că Rusia reîncepe să fie o societate deschisă. Deschisă, dar nu pentru toată lumea la fel. Moscova este capul uriaș al noii Rusii occidentalizate, antrenată într-o a treia revoluție majoră, după cea a lui Petru cel Mare și cea din 1917. Enormul corpus social rus se opune – e și el în schimbare, dar nu una atât de rapidă, și-apoi vrea să se respecte în mai mare măsură parametrii ruși“. Căci patriotismul, accentuează naratorul, rămâne o constantă identitară a acestui popor, dincolo de traiectoriile abisale ale istoriei sale: „rusul simte nevoia de a iubi; frontierele țăii sunt atât de neclare sub raportul granițelor «naturale» (cu excepția Caucazului, la sud) încât rusul se definește tocmai prin actul de iubire față de țara lui“. Sau, altă remarcă interesantă (și plină de urmări!): rusul nu-și concepe niciodată țara ca pe o federație, ci ca pe un imperiu. Sau: „Rusia, cea atât de blândă și plină de compasiune – în care iubirea-elos a fost întotdeauna, mai importantă decat iubirea-eros – reacționează uneori cu sălbăticie. Cele optsprezece luni de război din Cecenia au fost crunte“. Sau: „Astăzi, o parte a societății ruse e bolnavă de nostalgie și de teama de viitor“. Sau: „Acum când Occidentul își protejează credințele cu niște îngrădituri mediocre, bodogăne pentru că un Papă moralizator adună tinerii într-o seară și nu mai suportă ca Biserica să se exprime altfel decât o mass-media mediocră, Rusia cunoaște o adevărată renaștere religioasă. (…) Prăbușirea ideologiei comuniste a creat un vid de idei, iar Biserica s-a afirmat pe acest fond și a apărut ca unul din puținele repere «identitare» ale națiunii ruse, care și așa nu are prea multe“. Sau: „Rusia nu mai este o țară puternică, dar rămâne o putere potențială. (..) Rusia ar trebui să învețe să-și formuleze interesele, așa cum o face fiecare națiune democratică din Europa, dar fără smuceli și fără gesturi imprevizibile“.
Cu atâtea citate, mai degrabă teoretice, din aceaste rânduri s-ar putea crede că e vorba de o carte mai degrabă pentru specialiști decât pentru cel ce vrea să afle ce e cu Rusia de zi cu zi de astăzi. Dar cartea oferă cu generozitate și o asemenea lectură, e plină de întâmplări și de anecdote sau relatări și impresii de călătorie. La capătul lecturii, însă, rămânem cu o mare frustare: cartea nu zice nimic de Rusia lui Putin, căci „noua Rusie“ (cea din titlu), Rusia, de fapt, în prăbușire catastrofală, din vremurile lui Gorbaciov și Eltin, dispare cu repeziciune sub ochii noștri. Dar cartea de la Editura Compania înmănunchează texte scrise între 1974 și 1998. Așteptăm deci, stimați editori de la Compania, cartea profesorului Georges Nivat despre cea mai nouă Rusie.
Corneliu Vlad
