Pentru multi, criza ucraineana se reduce, simplu, la intrebarea: Ce va face Putin? (Intre timp, Putin tot face si face…) Intrebare obsedanta, dar de minim efort, pusa cu dezinvoltura si in dezbateri responsabile, si in suete la o bere, si public, si pe soptite, si solemn, si colocvial, din curiozitate, cu neliniste sau cu speranta.
Fireasca, explicabila framantare. Putin, de fapt Kremlinul, de fapt conducerea suprema a Federatiei Ruse, nu inceteaza sa surprinda prin reactia fulgeratoare, decisiva, fara drept de apel, ori de cate ori apreciaza ca zona de influenta si interesele Rusiei sunt amenintate. Moscova are o strategie, in timp ce Occidentul nu are, recunosc unii comentatori occidentali, iar unul dintre ei (Jonathan Eyal), mai subtil, sustine ca de fapt Putin ar fi si mai viclean: strategia lui e de a nu avea nici o strategie, pentru deruta “Celuilalt”. Moscova are si o panoplie intreaga de argumente, bazate pe o literatura de drept de toate felurile – de la cea imperiala si sovietica pana la cea unanim recunoscuta international sau cea a democratiei liberale de ultima ora (de aici, de pilda, “dreptul la interventie umanitara”, cu care Washingtonul indemna Moscova sa fericeasca Romania in zilele Revolutiei). Cu lux de amanunte, teoreticienii de la Moacova au pravalit in public justificari juridice si de cea mai diversa factura si pentru preluarea Crimeei, si pentru interventia in estul si sud-estul Ucrainei si nu e vreo indoiala ca s-ar gasi explicatii teoretice pentru tot ce-ar mai putea urma (Bismarck spunea ceva de genul: Cuceriti teritorii, caci se vor gasi istorici care sa explice actul).
In fata ripostei neasteptate a Moscovei in “Vestul apropiat”, (care ar fi putut sa fie la un moment dat Ucraina), Vestul traditional exceleaza, de luni de zile, prin deficit de replica. Si ca actiune, dar chiar si ca discurs. Si multi, parca tot mai multi, comentatori occidentali vestejesc gestul deloc oportun, improvizat, neanalizat in toate posibilele lui implicatii, iresponsabil chiar (sustin ei) de a imbia, de departe, Kievul si alte cateva capitale post-sovietice de a se apropia – atentie – nu de NATO, ci de UE, si nu pentru a deveni stat membru, ci perpetuu partener. Nu lipsesc nici analogiile istorice cu americanii care au tot fost asteptati in Europa Rasariteana (pana cand au venit la Mihail Kogalniceanu si Deveselu), cu incurajari vestice de peste gard pentru unguri in 1956 si cehoslovaci in 1968, toate – episoade tragice, de infrangere temporara, dar in sange, a luptelor pentru libertate ale est-europenilor in timpul razboiului rece.
Nedumerirea si stupoarea care staruie de atata vreme, si la Bruxelles, si in multe capitale euroatlantice – si asta dupa toate cele cate s-au intamplat in Ucraina si in lume – nelinistesc, ba chiar ingrijoreaza. E greu sa nu te duca gandul la banalul dar atat de adevaratul adagiu despre credulul si naivul Occident (si, evident, despre versatul si rafinatul sau adversar de la Rasarit).
A nu intelege ca de multa vreme deja, de pilda de la fulminantul discurs din 2007 al lui Putin de la Munchen, urmat de razboiul din Georgia din 2008 si toate cate s-au mai intamplat dupa, Rusia nu mai este puterea decazuta si in agonie din timpul lui Gorbaciov si Eltin. Putin repeta de fiecare data cand are ocazia ca Moscova nu mai poate fi umilita si tratata ca stat de mana a doua, ca renasterea ei ca mare putere este fapt real, ca vremea concesiilor si a cedarilor a trecut. Mai nou, liderul rus a amintit ca Rusia are arma nucleara. I s-a parut destul a spune doar atat. Nu vorbim aici daca Putin are sau nu dreptate in fata legii si morale internationale, ci de explicatiile sale la tot ce se intampla.
Astfel privind lucrurile, nu e prea greu de aproximat ce va urma (“ce va face Putin”) si destule analize realiste, din Vest, din Est, produc de altfel scenarii plauzibile. Le rezumam: prezenta rusa – militara, umanitara, frateasca sau cum va mai fi fiind ea, se va consolida si extinde, dar nu prea mult, in arealul profederalist/prorus, cu doua scopuri: 1. Sa stabileasca un acces pe uscat intre Rusia si Crimeea; 2. Sa blocheze eventuala admitere a Ucrainei in NATO, caci tara va avea de acum inainte o problema teritoriala litigioasa (cu Rusia sau subalterni ai ei), exact dupa tipicul situatiilor din R. Moldova si Georgia.
Daca Putin isi va continua, intr-un fel sau altul, marsul catre Vest, pe teritoriul Ucrainei? Depinde, si aici, de reactia Kievului si a partenerilor sai euroatlantici. Pana la Odessa, ori Transnistria si Gurile Dunarii, Rusia ar inainta doar daca “partea cealalta”” va continua sa mearga pe varianta dura a confruntarii. In aceasta cheie, Putin nu va putea fi nici fortat, nici induplecat sa cedeze. Iar la Moscova si in Rusia, cel putin atata timp cat ii merge bine, liderul de la Kremlin este plenipotent.
Ce va (mai) face, pana unde va (mai) merge Putin, nu este, dupa cum se vede, chiar atat de mare enigma. Mult mai greu e de raspuns la aceeasi intrebare intoarsa catre Occident: ce vor face NATO, UE, SUA, Germania? Incepe peste cateva zile reuniunea la varf a NATO, dar e de pe acum sigur ca ea se va incheia cu mai multe intrebari decat raspunsuri.
