Intrebarea a devenit banala: “Care e viitorul Exit in UE?”. Asa se cheama si un studiu editat recent de Institutul american Stratfor, al carui autor, Adriano Bosoni, ii imparte pe membrii UE in patru mari categorii, in functie de atitudinea lor fata de UE. 1. Outsiderii, respectiv cei de pe margine, chiar daca membri –din fosta Europa Rasariteana. Parteneri tot mai frustrati si mai dezamagiti, tot mai decisi sa-si renegocieze conditiile si termenii aderarii. 2. Periferia fragila (statele din sudul continentului, faimosii PIGS-i), cu economiile macinate de datorii, somaj, crestere lenta, care se intreaba tot mai insistent ce le aduce bun UE. 3. Nascocitorii de coalitii. Cateva tari “nordice” (le zice comentatorul mentionat) , dar de tipul Austria, Olanda, Finlanda, adica statele cel mai bine situate din Uniune (dupa Germania, de buna seama), dar si ele eurosceptice, care se gandesc cum sa se coaguleze in cadru regional in eventualitatea destramarii UE. “Fractionisti” visand la o coalitie regionala puteau fi si cei din grupul Visegrad, dar orientarea tot mai excentrica a Budapestei a spulberat sperantele. 4. In sfarsit, “cei trei mari” – Germania, Franta, Italia, triunghiul de (inca) rezistenta al constructului european, dar ale caror interese nationale se armonizeaza tot mai greu.
Din poveste de succes, Europa Unita pare sa se converteasca intr-o mare deziluzie. Sau poate intr-un mare dezastru geopolitic (chiar daca fara victime umane, cel putin in aparenta). Si nu doar defectiunea Marii Britanii a lovit constructul european. Au mai intervenit si criza inceputa in 2008, si miscarea migrationista, si tot mai multele acte teroriste, si populismele anti-europene de stanga si de dreapta. Dar si miscari mai profunde, launtrice, cu posibile dezvoltari devastatoare: falia Nord-Sud pe alternativa austeritate-indatorare si falia Vest-Est pe relationarea diferita in lume – fata de Statele Unite, de Rusia etc.
Comentatorii se intrec in dignostice: incertitudine economica, slabiciune institutionala si absenta unui leadership clar, eficient si legitim (Berlinul fiind mereu lider informal ambiguu), ascensiunea fortelor national-populiste, sfidarile lansate de noua dezordine mondiala, locul nesigur al Europei in noile raporturi de forta economice si geopolitice mondiale – iar toate aceste simptome le-am extras nu din textele unor anti-europeni patimasi, ci dintr-o analiza facuta sub auspiciile Fundatiei Robert Schuman.
Brexitul a fost asadar doar un revelator mai vizibil si mai spectaculos al incercarii existentiale prin care trece acum Uniunea. E drept, Brexitul a insemnat o amputare economica, politica si strategica de proportii pentru UE, dar – mai preocupant – un semn al dezbinarii care se dezvolta – cand? – intr-un context in care e nevoie mai mult ca alta data de coeziune, solidaritate, unitate conceptuala si de actiune.
Situatia critica la nivel european impune actiune pe masura sfidarilor cu care se confrunta. In mare, ar fi vorba de mai multe optiuni de luat in seama. 1. Europa de dinainte – repliere in cadru national si conlucrare in spatiul continental cat si cum se poate si se considera. Dar ar fi un regres pe toate planurile fata de cate s-au facut pana acum in domeniile geoplitic, economic, cultural, civilizational, moral. 2. Statu quo – solutie aparent comoda, functionala pe moment, dar care duce in mod sigur la destramarea structurilor integrarii de pana acum. 3. O uniune a statelor nationale deschisa catre lume – idee, clar, franceza, dar pe cat de frumoasa, pe atat de greu de reusit. 4. Mai multa Europa (eventual federala) – de extractie, evident, germana. Euro raspandit si intarit, uniune politica, reala (de ce nu SUE?), armata europeana etc. etc. Tentanta pentru unele capitale, formula e insa prea riscanta, caci este a fugii inainte, dar de fapt a fugii spre miezul crizei din care vrei sa iesi. 5. Europa cu doua viteze – careia ar fi un nonsens sa i se mai spuna Uniune Europeana sau Europa Unita. Ar fi o alta scindare a continentului, mai putin abraziva decat cea canonica, in lumea postbelica, intre Est si Vest, dar si ea paguboasa pentru securitatea si cooperarea in spatiul general-european. Varianta s-ar dezice, de fapt, de principiile fondatoare ale parintilor ideii europene si ar perpetua diviziunile interne, instabilitatea, frictiunile. O proiectie caricaturala a acestei formule sunt incercarile penibile ale celor din grupul Visegrad de a face ceva impreuna, desi nu prea stiu ce, iar intre parteneri interesele si obiectivele urmarite difera.
Ce ar trebui sa faca Romania? Deocamdata, Bucurestiul este, si el, in asteptarea unei solutii de consens si tine aproape de nucleul franco-german al Uniunii Europene. Dupa cum se vede, dintre variantele de mai sus, ca si din altele care ar putea fi adaugate, niciuna nu este suficient de acceptabila. Oricum, proiectul european nu poate fi relansat inainte de alegerile din Franta si din Germania, ba poate nici cu ceea ce numim liderii (si functionarii) europeni de acum, de la Bruxelles, unde e nevoie , si acolo, de un fel de “revolutie” – fie ea culturala, colorata sau cum i s-ar mai putea spune. Prestatia institutiilor de la Bruxelles pare tot mai mult una iresponsabila. Birocratie, osificare, coruptie, lipsa de democratie etc.etc. In stilul de pana acum, Europa Unita o sa ajunga … sa fuga de ea insasi.
