Se spune că în urmă cu două secole, în 1816, Napoleon, pe atunci în exil în insula Sf. Elena, ar fi exclamat, după ce a citit cartea primului ambasador britanic în China: “Lăsaţi China să doarmă, căci atunci când China se va deştepta, lumea întreagă se va cutremura”. De peste un secol, omenirea urmăreşte procesul istoric de trezire a Chinei , care este marcat de fapte grandioase, eroice, dar şi de fragilităţi, deziluzii, riscuri sau ameninţări. Istoria recentă a Chinei este jalonată de mari încercări, de cele mai multe ori dramatice – revoluţia lui Sun Yatsen şi prăbuşirea imperiului, războiul cu Japonia şi războiul civil, proclamarea R. P. Chineze şi revoluţia culturală, reîntregirea cu HongKongul şi apropierea ineluctabilă a Taivanului de patria mama. Iar miracolul economic chinez, rezultat al ceea ce numim fie capitalism comunist , fie comunism capitalist, ţine de câteva decenii capul de afiş al actualităţii în lume.
China se trezeşte, dar lumea, iată, nu se cutremură, ci mai degrabă se uimeşte şi încearcă să-şi explice fenomenul chinez. Întrebări de-a dreptul existenţiale se adună noian, iar unele dintre ele ne privesc direct, ca ţara sau continent sau sistem de alianţe.
Este China o ameninţare sau o şansă pentru Europa? – este o întrebare dintre cele mai dezbătute azi, pe fondul tot mai evidentei ofensive economice a Chinei pe Vechiul Continent. În zece ani (2002-2013) investiţiile chineze în străinătate au crescut de la 2 miliarde euro la 82 miliarde, iar în Europa, numai între 2010 şi 2014, de la 6 la 27 miliarde euro. Dacă SUA se arată persistent reticente faţă de posibilul partener chinez, pe care-l vede un redutabil rival economic (şi nu doar economic), Europa e mult mai receptivă la avansurile chineze de cooperare, mai ales după cele două crize financiare din ultimul deceniu. De câţiva ani, chinezii investesc tot mai mult în state sud-europene ca Grecia, Italia sau Portugalia, dar şi în mari puteri industriale ca Franţa, Germania sau Marea Britanie.
E bine sau e rău? O întreagă literatura pe această temă se naşte sub ochii noştri şi ea cuprinde în analiză întreaga plajă de scenarii posibile. Dezbaterea preopinenţilor e strânsă şi ea îmbracă uneori forme de-a dreptul umorale. Iată două exemple, de apariţii editoriale din ultimii câţiva ani în Franţa, care susţin poziţii diametral opuse faţă de relaţiile Europei cu China.
În 2011, cartea “Ţelul hegemonic al Chinei. Imperialismul economic” (autori Antoine Brunnet şi Jean-Paul Guichard) denunţă pătimaş “un imperialism chinez implacabil cu popoarele pe care le oprimă şi arată faţă de restul lumii o agresivitate monetară şi comercială care provoacă pierderi considerabile”. Pericolul chinez, remarcă alarmaţi autorii, este cu atât mai mare cu cât ofensiva hegemonică a Beijingului e condusă de partidul comunist, care impune un capitalism strict coordonat şi riguros disciplinat. Drept care, autorii cărţii conjură statele occidentale să facă front comun în faţa acestui nou (dar atât de vechi) drob de sare care este “pericolul galben” şi să se adăpostească cumva în spatele unui fel de anti-Zid chinezesc, unul conceput, evident, pentru era interdependenţelor şi a globalizării.
În 2015 , tot la Paris, apare o altă carte, “Ofensiva chineză în Europa” (scrisă tot de doi autori: Philippe Le Corre şi Alain Seplulchre), cu o viziune mult mai realistă , care argumentează că partenerul chinez nu este neapărat o ameninţare şi că europenii trebuie să înveţe să-i privească pe investitorii chinezi la fel ca pe oricare alţii întrucât “emergenţa puterii chineze, vizibilă de 20 de ani, poate fi un joc în care să câştige şi chinezii, şi Vechiul continent”. Iar implicarea chineză în Europa este abia la început – atrage atenţia, dar nu panicard, într-un interviu, unul din autorii cărţii, Philippe Le Corre. „China vrea să devină un actor mondial în toate domeniile – dar fără ambiţii militare – înafara Asiei. Cucerirea se face pe plan economic. Când ai o putere de 4000 de miliarde de dolari ca rezervă de schimb, poţi avea o politică de expansiune internaţională. (…) În 70 de ani de Republică populară, China n-a produs nici mărci renumite şi n-au fost nici mari descoperiri chinezeşti, nici premii Nobel. De aceea, China a decis să investească în educaţie, cercetare şi inovaţie, în tot ce poate fi pozitiv pentru imaginea ei şi pentru integrarea ei în lume”. Drept care, constată autorii cărţii, “dacă în urmă cu 25 de ani concurenţa între europeni se desfăşura în China, acum ea are loc în Europa”. Numai că Bucureştiul, pe cât de autist în politica externă, pe atât de vigilent faţă de “uneltirile” unei ţări precum China, pare să se călăuzească neabătut de linia trasată cu câţiva ani în urmă de o fostă ministreasă a transporturilor care ne speria că odată cu capitalul pe care-l investesc, chinezii insinuează şi ideologie comunistă. Izolarea de China e ca în bancul cu beţivul care se învârteşte în jurul unui stâlp de ciment şi bombăne că “m-au închis ăştia aici”.
