China cu cei 1,3 miliarde de locuitori ai săi, adică o cincime din populația globului, are o nouă conducere supremă, pentru zece ani. Liderul nr. 1 Xi Jinping și ceilalți șase membri ai instanței superioare a partidului comunist dispun nu numai de cel mai numeros popor al lumii, dar și de cel mai mare depozit de dolari US din lume, de arma nucleară și de o economie care a avut creșteri neîntrerupte de peste zece la sută din 1978 și până acum, în momente de criză.
Primenirea conducerii la vârf de la Beijing urmează un ritual maiestuos, lent, ținând parcă o tradiție multimilenară, care nu are nimic comun cu sistemul electoral și scrutinul din democrațiile – să le zicem – clasice. Cine va fi următorul lider „se aude“ mai întâi neoficial, congresul partidului din toamnă îl alege secretar general, iar peste alte câteva luni, sesiunea parlamentului îl alege și președinte al Republicii. Iar liderul ce predă aceste două pârghii ale conducerii rămâne în continuare activ și influent în sferele cele mai înalte ale puterii, ca președinte al Comisiei militare centrale.
Fiecare nouă generație de lideri de după 1949, anul proclamării R. P.Chineze, își pune amprenta specifică pe devenirea țării: mai novatoare sau mai conservatoare, mai concentrată pe construcția internă sau mai deschisă spre lume, cu accente pe patriotism sau internaționalism, cu strategii dure sau soft. După acum legendarul Mao Zedong, care a lăsat o moștenire complexă până la paroxism, în care se înscriu și experiențele tragice ale „marșului cel lung“ și „revoluției culturale“, Deng Xiaoping a impus principiul „și experți, și roșii“, apoi celebrul „nu contează culoarea pisicii, important e să prindă șoareci“ și, în sfârșit, strategia“ revoluției reformatoare“ și „cele patru modernizări“ (în agricultură, industrie, universități, armată). Astăzi, formulările sunt și mai directe, cum este cea a unui analist american: „Secretul succesului în China este să-ți demonstrezi dibăcia managerială fără să creezi probleme partidului“.
În deceniu leadershipului Hu Jintao, care se încheie acum, China a urcat de pe locul al șaselea pe locul al doilea ca putere economică mondială, iar venitul pe locuitor s-a dublat. Mai spectaculos însă este, desigur, faptul că, spre deosebire de euroasiaticii sovietizați și est-europenii prinși în orbita Moscovei, chinezii gestionează mult mai prudent tranziția către economie de piață și lasa, cel puțin deocamdată, libertatea într-un plan subaltern. Saltul uimitor al economiei chineze nu pune în cauză stabilitatea sistemului sociopolitic chinez. Probleme tot mai multe și mai serioase apar, desigur, și ele sunt recunoscute oficial și public: de la corupție la supraîncălzirea economiei și de la îmbătrânirea populației la decalajele economice și sociale tot mai mari între familii, între regiuni. „Economia chineză a cunoscut în ultimii trei zeci de ani o dezvoltare extraordinară și acest succes excepțional nu poate fi descris altfel decât folosind cuvântul miracol“, scrie Justin Yifu Lin, vicepreședinte – director al Băncii Mondiale în“ Ziarul poporului“ de la Beijing.
De-a lungul istoriei, pe mări întinderi continentale, între deșertul Gobi și podișul Tibet, evoluează o realitate pe care, de la Marco Polo încoace, pentru că nu ne-o prea putem lămuri, o numim miracol. Miracol este și Zidul chinezesc, cea mai lungă construcție de pe Terra, dar înaintea lui miracol este însuși statul chinez, singurul imperiu care dăinuie de milenii în istoria universală, acum ca superputere politică, economică, militară. Miracol chinez este astăzi convertirea utopiei solare, dar realitate sumbră, a comunismului în economie de piață de un surprinzător dinamism. Experimentul comunism capitalist sau capitalism comunist al Chinei de azi este și miracol, și aventură, dar mai ales performanță fără precedent. Învățăminte, pentru România, de aici? Din păcate, nu, e prea târziu. Noi nu mai putem trece de la „socialism real“, atât cât a fost el, cu bune și cu rele, la capitalism, pentru simplul motiv că mai întâi am distrus cu celeritate acel socialism. În China, izbânzile, ca și eșecurile, se așează precum cărămizile în construcția numită Istorie națională.
Corneliu Vlad
