Alarmismul politic şi isteria mediatică pe care le-au întreţinut în vara-toamna acestui an valurile de năvălitori extraeuropeni pe ţărmurile şi în adâncimea continentului şi-au mai pierdut din palpit (Caragiale dixit), fie şi numai pentru simplul fapt că nu poţi trăi prea mult timp într-o stare paroxistică. Dar fenomentul migraţiei de o amploare şi un impact continental, ba chiar planetar, rămâne la fel de grav şi de preocupant, dincolo de calculele obscure ale puterilor văzute şi nevăzute ale lumii şi independent de teroarea mediatică care îi vâră în ochi mereu omului de rând al planetei alte şi alte “cestiuni arzătoare”.
Oricum, Comisia Europeană, care în ciuda impotentei şi incompetenţei sale îşi ia tot mai în serios rolul de tată, mamă şi susţinător legal al popoarelor continentului, dă ca sigură vestea că până în 2017 în Europa se vor mai aşeza încă vreo trei milioane de refugiaţi/migranţi/năvălitori. Iar comisarul european Pierre Moscovici ne linişteşte că va fi într-adevăr un impact economic al acestui aflux, dar unul “slab şi pozitiv pe ansamblul UE”. Pe ansamblu, adică, se ştie cum – cu ponoase pentru ţările “primitoare” din estul şi sudul UE, cu foloase pentru Germania, cu spaime pentru Franţa etc. Iar în răstimp, preşedintele CE, Jean-Claude Juncker, un gaffeur cinic şi bizar de tipul fostului lider al NATO, Solana, va cădelniţa imperturbabil pe moaştele “solidarităţii europene faţă de migranţi”.
Mai riguros în aprecieri, juristul american Eric Posner este ceva mai îngăduitor în sentinţe cu europenii. Refugiaţii, spune el, nu sunt o ameninţare pentru ei, ameninţată este însă Europa Unită. Frontierele naţionale se conturează din noi mai apăsat , nu numai pe hartă , ci şi pe teren. Pentru că, explică el, “europenii au imaginat un sistem politic (la nivelul UE –n.n.) incapabil să administreze mari crize”.
Dar, de fapt, cine guvernează Europa, se întreabă, simplu, sociologul francez Emmanuel Morucci: statele membre, în cadrul Consiliului European sau înalţii slujbaşi (nealesi) din Comisia Europeană? Imtrebare care, până la un răspuns, naşte ciondăneli penibile şi interminabile, iar între timp diverse tări partenere se izolează unele de altele prin sârmă ghimpată, ziduri, paza armată, aruncând în derizoriu holograma Schengen. “Cine mai ia UE în serios?”, se întreabă şi scriitorul francez Stephan A. Brunel. “Ce mai pot apăra liderii noştri în orbirea şi inconsecvenţa lor faţă de invazia care dă peste Europa?”. O invazie care până una-alta destabilizează constructul UE. Destabilizare pe care însă cineva a prevăzut-o şi a descris-o cu exactitate şi din vreme. În martie 2011, un nomina odiosa al politicii internaţionale, care a rămas cu acest stigmat chiar după ce a fost asasinat cu cruzime iar ţara să practic nu mai există ca stat, Moamar Kadhafi, avertiza într-o publicaţie europeană: “Dacă veţi destabiliza, iată ce se va întâmpla: veţi avea imigraţie, mii de oameni care vor invada Europa din Libia. Şi nimeni nu va mai putea să-i oprească. Asta vreau să vă fac să înţelegeţi, că situaţia e gravă pentru întregul Occident, pentru toată Mediterana. Cum de nu văd asta conducătorii europeni? Riscul ca teritoriu terorismul să se extindă la scară planetară este evident”.
Oricât de uluiţi s-ar arăta ipocriţii sacerdoţi ai corectitudinii politice, Kadhafi a avut dreptate.
Curentul a primit „Distinctia Culturala” din partea Academiei Romane