In atmosfera internationala apasatoare a momentului, impovarata de amenintari aproape canonice cum sunt resuscitarea razboiului rece, criza si instabilitatea generala etc., dar si de altele, mai noi si mai bizare, de tipul ISIS, Ebola, atacurile cibernetice s.a., se trece parca nemeritat de repede peste un fapt salutar: perenitatea si vitalitatatea conceptelor european si euroatlantic in fostul areal sovietic din Europa.
Sezonul electoral al toamnei 2014 din partea noastra de lume a confirmat, prin fiecare din actele sale, ca ideea europeana beneficiaza de certa audienta populara in Ucraina si R. Moldova, unde alegerile parlamentare au fost castigate de partide sau aliante pro-europene. Nici neimplinirile guvernarilor (fie ele si pro-europene) de pana acum de la Kiev si Chisinau, nici criza reala prin care trece constructia Europei Unite, nici dezvoltarea proiectului rival al Uniunii eurasiatice pus in miscare de Moscova nu au reusit sa erodeze, in Ucraina si R. Moldova, increderea publica in institutiile si valorile europene. Extinderea frenetica spre Est al UE si NATO de dupa prabusirea blocului estic cunoaste un respire, iar dupa unii, stagnare sau chiar final. Dar dincolo de aceasta pauza (conjuncturala?) de extindere institutionala a UE si NATO, conceptul Europa Unita ramane in mentalul colectiv al zonei de est a continentului o aspiratie vie, puternica si larg impartasita. Ba, chiar mai mult: un obiectiv cardinal, in care se inglobeaza atat integrarea economica, si vastul patrimoniu de valori si exigente culturale si de civilizatie insumate in acquis-ul comunitar, cat si aspiratiile de implinire vietii personale – si ca popor – prin libertate, democratie si prosperitate, intr-o Europa si o lume a normalitatii.
O intrebare ar fi, insa, daca intr-un asemenea context pro-european fast, in ce masura numitorul comun care este tinta integrarii europene poate asigura un spatiu de actiune conjugata pentru obiective comune sau impotriva unor sfidari comune. Este adevarat, conlucrarea in cadru tripartit R. Moldova-Romania-Ucraina isi are o istorie a ei in cele peste doua decenii de viata ale „noii Europe”. Dar si trilateralele, la moda in anii 1990, si euroregiunile Prutul Superior si Dunarea de Jos, au dezamagit. Nu au atins nivelul aspiratiilor investite si al obiectivelor formulate. De vina au fost si mostenirea istorica si politica impovaratoare din relatiile bilaterale sau de sistem, si dificultatile interne, si adversitatile unor forte externe, si lipsa de precedente sau de experienta. Drept care, ideile si proiectele de conlucrare interstatala au ramas intr-o rezerva nejustificata sau intr-o asteptare neproductiva.
Victoria electorala din aceasta toamna a fortelor pro-europene in Ucraina si R. Moldova, state care se confrunta cu actiuni secesioniste destabilizatoare ce au in sprijin forte neoimperiale, au generat sperante si chiar euforie in ce priveste relansarea acestei cooperari regionale. Optiunea europeana comuna in cele trei state de la Carpati si Dunare este certa. Ea este politica de stat clar afirmata in toate cele trei capitale si intruneste un consens popular in crestere. Aceasta optiune comuna poate fi capitalizata, chiar daca conceptul Europa Unita are parte de lecturi distincte, proprii, in cele trei capitale. Dar pentru a pune in miscare o sinergie europeana comuna aici este nevoie si de imaginatie, caci fiecare din aceste state isi are propriul drum European. Este nevoie si de intelepciune politica, pentru ca parcursul european nu este lipsit de obstacole si de adversitati. Este nevoie si de temeritate si buna credinta. Iar inainte de toate, trebuie infrante rezistentele de tot felul, de la inertie si egoism la neincredere si suspiciune in partener. O sinergie europeana, in acest spatiu, beneficiaza de o istorie cu date esentiale comune sau convergente si de un patrimoniu de cultura si de civilizatie bogat in confluente, dar, din pacate, se va confrunta si cu un pasiv de probleme istorice, mai vechi sau mai noi, complexe dar nu insurmontabile.
Pentru fiecare din cele trei tari, Europa Unita este asadar unul si acelasi concept, dar care are parte de lecturi diferite. Romania este parte organica a acestui construct si componenta importanta a bastionului sau estic, R. Moldova este solicitata dramatic intre o optiune europeana emergenta si rezistente interne si adversitati externe fata de aderarea republicii la structurile europene si euroatlantice. In sfarsit, Ucraina prezinta exemplul european cel mai spectaculos al momentului – un efort de schimbare istorica in destinul geopolitic al unui popor: integrarea deplin plenara in realitatea democratica europeana. Ceea ce implica abandonarea dependentelor istorice indelungate fata de Moscova imperiala, dar in mod obligatoriu gestionarea atenta si rationala a traditionalelor relatii cu Rusia.
Victoria fortelor politice pro-europene in alegerile parlamentare din Ucraina a fost categorica si, in multe privinte, neasteptata. Sondaje prelectorale de ultim moment aproximau tendinte sensibil egale ca procentaj intre optiunile pro-Vest si cei pro-Est, dar votul a spulberat aceste pronosticuri, oricum echivoce. Sectoarele politice pro-ruse sau ezitante, considerate cu pondere semnificativa pana la alegeri, au fost scoase, prin votul popular, din prim planul scenei publice. Prevalenta a devenit, in agora de la Kiev, alternativa europeana. Dar si presedintia, si parlamentul, si guvernul Ucrainei de azi impartasesc obiectivul integrarii in Europa Unita. Cu exceptia Donbasului, in tara nu se manifesta forte politice si civice secesioniste, nici curente extremiste de stanga sau de dreapta care sa puna in pericol integritatea teritoriala si democratia. Ceea ce nu inseamna ca viitorul Ucrainei are o traiectorie intru totul clara si predictibila. Situaita economica si sociala este grava, coruptia se mentine la cote alarmante, starea de fapt secesionista risca sa se cronicizeze, relatiile cu Rusia sunt departe de a fi revenit la normal iar integrarea europeana a tarii intr-un viitor previzibil nu intra in discutie.
Dar tocmai pentru ca „partida europeana” in estul continentului este in plina desfasurare, conlucrarea interstatala in aceasta regiune este de certa actualitate. Ea are un potential real de impact benefic atat pentru tarile ce aspira la integrare europeana, cum sunt Ucraina, R. Moldova, Georgia etc., cat si pentru statele membre ale UE din proximitate, ca Romania, Polonia etc. Cum ar putea ignora un stat ca Romania virtutile unor relatii dinamice, dar reciproc avantajoase, cu statele, direct vecine, de la frontierele sale de nord si de est, care sunt Ucraina si R. Moldova? Peisajul postelectoral indreptateste sperante si este prielnic proiectelor de cooperare si in Ucraina, si in cele doua state de pe Prut. Dar conlucrarea lor, pe temeiul incontestabilei optiuni europene, nu vine de la sine. Unii autori se indoiesc chiar de oportunitatea unui asemenea demers, pentru Romania, in acest moment marcat de mari pericole si incertitudini dincolo de granitele de est ale tarii si ale spatiului european si euroatlantic.
Dar daca Romania trebuie sa aiba, in sfarsit, propria sa „politica rasariteana” fata de actualul „Est”, cel neintegrat european, al continentului, aceasta mult dorita – si mult asteptata – politica rasariteana activa trebuie sa aiba ca pandant si o strategie a colaborarii la nivel interstatal regional. Caci miza Europei Unite este daca frontierele ei viitoare vor fi pe Prut, pe Nistru, pe Nipru sau in Urali si dincolo de ei.
