Stupefiata, daca nu chiar ingrijorata de criza acuta dintre Washington si Phenian sau amuzandu-se de schimbul de replici acide si de umor indoielnic dintre doi sefi de stat care au pe mana rachete balistice si arme nucleare, lumea pare sa uite ca aceasta noua si grea incercare pentru pacea si securitatea internationala mai are un protagonist, nu mai putin important – si direct implicat – Republica Coreea (Coreea de Sud).
Problema coreeana este ultimul vestigiu al razboiului rece, singurul care nu a fost cumva aplanat, chiar daca s-a incercat o iesirea din impas in diferite feluri, inclusiv un razboi fratricid in care s-au aruncat mai multe bombe decat in intregul al doilea razboi mondial. Si totusi, patria coreeana a ramas pana azi divizata si invrajbita, iar marile puteri – din zona sau cu interese globale – nu se prea grabesc sa vada o Coree unitara. De ce? Pentru ca, oricat de imense ar fi dificultatile ridicate de reunificare, aceasta tara ar deveni la un moment dat una dintre marile puteri nu doar de anvergura regionala, ci globala, cu imensele bogatii ale Nordului (indeosebi ale subsolului) dublate de tehnologia si forta de munca performanta ale Sudului. Iar daca mai adaugam si rachetele balistice si arma nucleara din arsenalele Coreei de Nord, avem perspectiva unei mari puteri imprevizibile, care ar intra in jocuri de putere complicate cu Japonia, China, Statele Unite, Rusia.
Capitala Coreei de Sud, Seulul, cu o populatie cam cat are Romania, se afla la numai cativa zeci de km de linia de demarcatie dintre cele doua state coreene, deci se afla intr-o stare de vulnerabilitate care, in caz de ostilitati, ar putea lesne degenera apocaliptic, intr-o catastrofa inimaginabila in fata eventualelor lovituri nord-coreene. Si totusi, Coreea de Sud nu s-a prins in siajul isteriei care agita si comentatori, si oameni politici aparent dinafara jocului, dar care par interesati in propagarea unei “culturi a fricii” la nivel global. Explicatia?
Coreea de Sud si-a elaborat si urmeaza o politica bine gandita si nuantata in privinta marii sfidari careia trebuie sa-i faca fata de peste jumatate de secol natiunea coreeana. Reunificarea tarii este de perspectiva istorica cu bataie lunga (sau … cine stie?), apropierea dintre cele doua state – mai probabila, insa intampina mari dificultati si de ordin geopolitic (cele sus amintite), si in ce priveste marile decalaje economice, culturale, civilizationale, intre cele doua parti ale Peninsulei. Dar cele doua state, frati invrajbiti, sunt obligate sa coexiste. Pentru a se putea mentine la putere, echipa conducatoare de la Phenian a ales varianta riscanta a inarmarii nucleare ca factor de descurajare a interventiei straine ceea ce, insa, o obliga si la adoptarea unei politici prudente (dincolo de propaganda mediatica) si excluderea variantelor sinucigase de actiune. Iar Coreea de Sud, prin noul sau presedinte, Moon Jae-in, reprezentant al curentului politic moderat, isi consolideaza capacitatile de aparare, inclusiv cu rachete balistice si arme nucleare tactice, in plus, prin conectarea la scutul spatial amercian cu rachete THAAD, dar in acelasi timp nu se lasa atrasa in ostilizarea neproductiva a relatiilor cu Nordul (cum e tentat uneori Washingtonul) si se declara dispusa la dialog direct cu regimul comunist, fiind totodata atenta la raporturile sale cu marele vecin si principalul partener comercial care este (pentru ambele state coreene!) China.
Probabil ca si in folclorul coreean este un proverb de tipul Frica pazeste pepenii, dupa care par sa se ghideze, in actiunile lor, si cele doua capitale coreene.
