Trăim într-o lume (de)structurată de o labilitate și incertitudini fără precedent și, de aceea, cu posibilități reduse de predictibilitate. Omul de rând simte însă nevoia, iar specialiștii și oamenii de stat au datoria să-și/să ne explice pe ce lume trăim. Dar ca să înțelegi lumea, trebuie să-i înțelegi politica, politicile. Și despre politică se emit, tot mai mult, cele mai necuviincioase judecăți. Nici diplomația, sora mai mică sau fiică a politicii – căci prin care se face (și) politica internațională – nu este scutită de vorbe cel puțin nepoliticoase. Dar cum poate fi reabilitată politica, atâta timp cât, fie prin îndepărtarea ei de morală, fie prin eșecurile ei, se compromite zilnic în ochii mulțimilor? Ca să reabilitezi, trebuie să le înțelegi și să explici. Explicația cea mai trivială o știm: „politica e și ea un fel de cea mai veche meserie a lumii“. O fi sau nu așa, nu e acum și aici de dezbătut, esențial este dacă se poate explica politica recurgând la știință. Un eminent diplomat și cărturar român, aș zice clasic în viață al diplomației românești, dă un răspuns afirmativ, cuprins într-o definiție astfel formulată: „Politicul este curajul de a înfrunta imposibilul și a-l transforma în posibil, precum și arta de a converti posibilul în real“. Și adaugă: „Un astfel de curaj și o astfel de artă au nevoie de știință (…)“.
O asemenea operațiune de „reabilitare“ a politicii, de fapt a politicii externe, în sfârșit, și mai precis, a diplomației, cu specificația: „a diplomației românești“, întreprinde personalitatea amintită, ambasadorul Constantin Vlad, în cartea „Solilocvii“, (Editura Top Form, 2013). Aceste solilocvii nu sunt monologuri lirice, de uz personal, ci reflecții de interes general și cu bătaie lungă și pentru publicul românesc, dar și pentru mai marii zilei de la București, căci vizează, în ultimă instanță, locul de azi și de mâine al țării noastre în Europa și în lume. Autorul cărții se mărturisește sincer ca optimist declarat, chiar dacă, așa cum apare chiar și din texte cuprinse în această carte, viața a infirmat sau chiar a curmat, perfid sau brutal, speranțe și proiecte la nivel continental sau global în care România a crezut (și mai crede). Exemple? Prea multe. Securitatea și cooperarea europeană nu au devenit, odata cu intrarea în NATO și UE, panaceele mult așteptate și dorite, ONU pare să devină și ea tot mai ineficientă și mai anacronică, Vestul și paradigmele sale nu sunt chiar ceea ce și-a închipuit Estul, impactul bun al globalizării întârzie să apară spre deosebire de efectele nefaste ale procesului care sunt tot mai evidente etc.
Deși nu o recunoaște deschis (oare din diplomație?), distinsul autor consemnează, în texte apărute de-a lungul anilor, traiectoria ideii de construct european, care a început ca o pasionantă aventură politico-diplomatică în care și autorul cărții a fost protagonist activ, dar care cu timpul a ajuns ceea ce este astăzi, un cadru instituțional și un proiect în care România, nepregătită pentru acest tip de diplomație multilaterală, nu-și poate face auzit și afirma interesul național.
În câteva texte ce ar trebui să devină de referință, autorul rememorează drumul postbelic al continentului spre Europa Unită de azi, definește starea actuală de fapt din Uniunea Europeană (cu menajamente cuviincioase), dar, mai ales, dăruiește „învățături“ de mare folos tuturor celor care, în politica sau diplomația românească, sunt implicați într-un fel sau altul, în dialogul și conlucrarea României cu și în Uniunea Europeană. Sfaturi și recomandări despre care se poate spune că sunt, nu implicit ci mai mult decât străveziu, mustrări și avertismente chibzuit gândite și rostite cu mare delicatețe. Iată câteva dintre ele: respectivii să facă în așa fel încât să integreze punctele de vedere și poziția statului român în deciziile europene; să se apropie de partenerii europeni fără complexe prejudecăți dar și fără iluzii, căci fiecare își are propriile interese; să nu se creadă că tot ce se face la Bruxelles și Strasbourg e neapărat și bun pentru România; cei ce duc cuvântul României în instituțiile europene, ne afirmă poziția și ne propulsează interesele (sau ar trebui, sunt datori să o facă) trebuie să fie bine pregătiți; societatea civilă românească ar trebui să se ocupe și ea, constant și aplicat și competent, de marea problematică europeană, care este, și pentru noi, de interes și cu impact vital. Modul de tratare a dosarului Europa în cartea ambasadorului Constantin Vlad este doar un exemplu (e drept, cel mai strălucit) de abordare competentă, temeinică, patriotică și în pas cu vremea a complicatelor probleme ale lumii de azi cu care are – sau ar trebui să aibă – de furcă România.
După impunătorul tom „Diplomația secolului XX“ (Fundația Europeană Titulescu, 2006), care desfășoară o amplă analiza a diplomației, de fapt a istoriei, secolului abia încheiat, Constantin Vlad dăruiește o carte, de data aceasta de sinteză, a istoriei – în desfășurare – a începutului de secol XXI, mai precis a primului sau pătrar. Dacă îi dă titlul „Solilocvii“ e și pentru că solidul intelectual și lucidul analist Constantin Vlad mai este, de felul lui, și un visător de nevindecat.
