Întrebat, în decembrie 2013, de ziariști dacă Rusia are de gând să invadeze militarmente Ucraina, președintele Putin a răspuns sec: „Prostii“. Așa ar răspunde și acum. Că sunt trupe ruse în Ucraina iar numărul lor crește? Că parlamentul de la Moscova i-a dat puteri depline șefului statului în materie de pace și război? Că autoritățile regionale din Crimeea cheamă în ajutor Moscova? Nu contează, atâta timp cât intre Kiev și Moscova există acorduri, în vigoare încă vreo câțiva zeci de ani ca prin care Flota Militară Rusă a Mării Negre staționează în Sevastopol, iar populația majoritară a Crimeii este rusă și mulți dintre acești ruși au și cetățenie a Federației Ruse. ?ê?£i atunci, cum să nu susțină că trupele ruse sunt – și ar putea fi mai multe – în Crimeea pentru a garanta securitatea și a militarilor și a civililor ruși din peninsulă.
Iar pentru noul regim, incert și care a pornit-o cam impopular, de la Kiev, dar și pentru sprijinitorii (mai ales discursivi) ai Ucrainei din Occident, situația e cu atât mai disconfortantă cu cât devine mai paroxistică. Centrul de greutate al presiunilor s-a mutat de la Kiev în Crimeea, aici se joacă acum partida integrității statale a Ucrainei (nu și partida supraviețuirii statului ucrainean, câci, în ciuda deteriorării catastrofale a situației, se confirmă ideea că nimeni nu este interesat în pulverizarea Ucrainei.) Acumularea de tensiune internă în perimetrul geopolitic ucrainean trebuie să-și găsească oricum o posibilitate de depresurizare, iar idea unui „statut special“ pentru Crimeea „a venit“ ca o varianta în acest sens. Dar cine poate spune dacă o asemenea schimbare în status quo-ul Ucrainei ar duce la aplanarea crizei sau, dimpotrivă, ar declanșa o catastrofală reacție în lanț de dezintegrare a teritoriului țășrii?
E prea devreme pentru a ști cum se va încheia acest episod al prelungitei crize ucrainene, dar e clar ca ziua că prin această criză – fie ea indusă sau doar imprevizibilă –, a cărei principală victimă e, desigur, statul independent ucrainean, au de pierdut enorm, ca prestigiu în față lumii, și Occidentul, cu instituțiile sale NATO și UE, și Statele Unite. Occidentul s-a mai pus, chiar în urmă cu câțiva ani, în situația de-a dreptul umilitoare de a asista neputincioasă la dejucarea în forță, de către Moscova, a intenției Georgiei de a intra în NATO, dar pare să fi uitat tragicul, dar și penibilul episod. ?ê?£i acum, iarăși, cu Ucraina, numai că nu cu NATO ci cu UE, și nu în UE ci spre UE. ?ê?£tacheta marșului spre Est e, după cum se observă, tot mai joasă, dar și tot mai greu de trecut. De fapt, se pare că nu mai e ștachetă, e barieră, ba poate chiar zid de nou război rece.
Înseamnă oare că, în fața unor asemenea eșecuri care par să se repete, Occidentul trebuie să renunțe la vocația sa benefică de promotor al libertății, democrației și prosperității oriunde în lume? Un asemenea Occident ar fi de neconceput. După cum nu poate fi acceptată nici ideea de Occident incapabil de a acționa pragmatic, eficient, înțeleptește, cu finalitate. Nimeni nu poate accepta ideea unui Occident care se pune în situația de a i se da peste mână, un Occident care e „dojenit“ într-un fel sau altul pentru câte-o nouă poznă pusă la cale de instituții sau capitale sau societăți civile de-ale sale prin Afganistan sau Georgia, Irak sau Ucraina etc. Unii din UE propun statelor post-sovietice europene apropierea de (nu intrarea în) UE, cu riscul de a irita Moscova, dar când e vorba de un sprijin financiar, când Moscova oferă 15 milioane de euro, Bruxellesul se opinteste să adune 1 miliard. Laudabilă, ideea de Parteneriat Estic, dar fiecare aventură, fie ea și salutară, cum este aceasta, are nevoie și de un culoar de fugă, de variante pentru evitarea unui eșec dezastruos. Altfel, din pompierism triumfalist totul se prăbușește alarmismul plângacios și păgubos ale cărui scâncete parcă încep să se audă. O asemenea traiectorie a fost trasată acum câțiva ani cu Georgia. Urmează Ucraina? Iar după ea R. Moldova?
?ê?£i cum reacționează – sau pot reactiona – SUA, UE, Vestul? Probabil că America tot prin avertismente prezidențiale (sau mai degrabă viceprezidențiale) soft, UE încurcându-se în vorbe, conciliabule și paragrafe, Vestul în general prin incoerența, necoordonare, centrifugare, indecizie. Dintre protagoniștii de luat în seamă, poziții coerente par să aiba Germania și Rusia. Coerențe neînsemnând însă neapărat și benefice.
Corneliu Vlad
