Vasile Nanea este diplomat, a fost și a revenit în atenție publică și ca ziarist, dar cartea sa „Diplomație pe baricade“ nu este nici reportaj, nici analiza politică; este mai degrabă jurnal personal. Autorului său i-a fost sortită o carieră diplomatică zbuciumată și buclucașă, căci a lucrat în locuri sensibile și în momente explozive, ba, încă și mai mult, încărcate și de pusee antitromânesti, pe care parcă „le-ar fi căutat cu lumânarea“. A fost diplomat în Irak la începutul anilor 1990, când Saddam Hussein, dator vândut României, mai făcea și pe supăratul pentru noua orientare proocidentală a Bucureștiului; în Serbia, la începutul destrămării Iugoslaviei, când, în regiunea Timocului etnicii români nu erau recunoscuți ca minoritate etnică; într-o altă zonă din imediata vecinătate a României, la Gyula, în Ungaria, și ea de marcată toxicitate pentru etnicii români; în sfârșit, în R. Moldova, în timpul regimului de tristă amintire Voronin. Iar ca o amară ilustrare a vechii vorbe Omul potrivit la locul potrivit, să mai adăugăm că de pe aceste „baricade“ minate ale diplomației s-a ales și cu câteva“ distincții“ de persona non grata, pe care le datorează fie unor compatrioți, fie unor străini care se ocupă în felul lor de diplomația românească.
Dar cartea aceasta, deși autobiografică, nu stăruie pe asemenea episoade ci mărturisește în primul rând despre diplomația de suflet practicată de ministrul-consilier cultural Vasile Nanea la Chișinău. Interesează, bunăoară, evocările precise și rapide pe ale unor figuri marcante ale vieții publice în primul deceniu al republicii foste sovietice proclamată stat independent: academicianul Mihai Cimpoi – comportament sadovenian, dar „cu mai mult umor“, firavul și bântuitul, însă dârzul poet Grigore Vieru, primarul Nicolae Chirtoacă, asemuit cu un ghiocel, cărturarul și omul de acțiune Andrei Vartic – „un cui dac bătut în zidul casei noastre latine“, scriitorul Nicolae Dabija, vocea „românilor uitați“., istoricul Valeriu Matei, care l-a pus la punct pe vecinul de bloc fost brutar iar apoi președinte Vladimir Voronin, dirijorul și violonistul Nicoale Botgros, care a făcut unirea, „dar numai prin muzică“, venerabilul istoric Alexandru Moșanu, primul președinte al Parlamentului de la Chișinău și încă alții.
Ne facem o idee și de activitățile unui consilier cultural de ambasadă, în marja de care dispune el, cu diversele rigori ale diplomației, obtuzitatea șefilor ierarhici, așteptările greu de împlinit ale românilor de peste Prut, ostilitatea imperialilor și a slujitorilor lor autohtoni de ariergardă etc.
Există, însă, în această narațiune aparent nespectaculoasă, câteva rânduri care spun mai mult decât orice altceva din carte despre esența – și stringența – raporturilor româno-ruse . Este replica pe care i-o dă diplomatului român, după mai multe bărdace de vin basarabenesc, un tânăr și blond ziarist rus venit de la Moscova: „Să nu uitați, spumegă blondul, că intrați în UE cu foarte mulți ruși, care au afaceri puternice în România, dar care nu ies în prim plan. Cumpărăm în continuare în România tot ce se mai poate vinde încă la voi. Modul în care procedează țara voastră este un fel de trădare față de Rusia, își încheie discursul belicosul interlocutor“.
Am fost tentat ca, în loc de această – să-i zicem – cronică de întâmpinare a unei cărți editate la Chișinău (și care mai mult ca sigur nu se va găsi în librăriile românești) să dezvolt analiza ultraconcentrată a colegului de gazetărie de la Moscova, dar paragraful merită un ditamai studiu. Merită și reflecții, și decizii din partea celor în drept de la București.
În ce privește paginile – duioase de la o copertă la alta – ale cărții lui Vasile Nanea, mai triste și mai răvășitoare decât cuvintele sunt poate cifrele. Statistici și estimări care lămuresc multe și lasă multe nelămurite.
În „Republică“, limba română și cea rusă sunt vorbite în proporții sensibil egale, numai că la această vorbire participă cam 75 la sută români și vreo 7 la sută ruși. Recensământul populației din 2004 arată că 3,5 milioane de locuitori se declară vorbitori de limba română, însă doar 2,2 la sută se consideră români ca naționalitate. Cei ce se declară moldoveni înseamnă 75,8 la sută din totalul populației , ucrainenii – 8,4 la sută, rușii – 5,9 la sută, găgăuzii – 4,4 la sută, bulgarii – 1,1 la sută. 99,6 la sută dintre locuitori au declarat că sunt „cetățeni ai țării“. Păi într-o țară căreia i se mai zice nu atât "patrie" cât ales "republică", unde limba locuitorilor ei de totdeauna este "limba de stat", nu-i de mirare că și cel ce face parte din etnia majoritară ajunge să-și spună, ca să nu aibă probleme, nu moldovean sau român, ci "cetățean al țării". Vai ție, identitate națională!
În tânărul stat proclamat independent în stânga Prutului, din noile titluri de carte ce apar pe piața 17 sunt în limba rusă și doar două în română. Din cele 44 posturi de televiziune autorizate să transmită, doar televiziunea română (TVR1) emite în „limba moldovenească“, 26 de canale transmit și retransmit emisiuni doar în rusă iar restul difuzează emisiuni în bilingv. „… la Chișinău apar zeci de ziare rusești, în tiraje impresionante. Unele publicații vin direct de la Moscova. De la București nu vine nici un ziar“ – constată sec autorul cărții. Memorabilă, ultima propoziție.
Corneliu Vlad
