Diplomatul si carturarul Nicolae Ecobescu consacra si argumenteaza un concept esential pentru intelegerea epocii ravasite in care traim de exact un secol: supravietuirea si afirmarea Romaniei si a romanilor ca stat independent si ca identitate proprie. Primejdia istorica a disparitiei ca Romanie fireasca si legitima ne-a pandit si in cele doua razboaie mondiale, si in interbelic, si in timpul razboiului rece. Am putea, apoi, spune ca astazi, aceasta amenintare cronica a disparut? Ca ancorele democratiei si libertatii, normalitatii si prosperitatii care sunt/ trebuie sa fie NATO si UE ne-ar indreptati sa credem ca ne aflam intr-un rai al natiunilor in care lupul se infrateste cu mielul in partea noastra de lume, in Europa, la nivel planetar? Cand, in numai in ultimii 25 de ani, in jurul nostru s-au spart constructuri suprastatale redutabile – Tratatul de la Varsovia si CAER , s-a faramat o superputere – URSS, s-au destramat state – Cehoslovacia si Iugoslavia, s-au purtat razboaie – spatiul post-sovietic, spatiul post-iugoslav, s-a rupt un stat – R. Moldova si nu se stie ce care va fi soarta Ucrainei.
“Romania. Supravietuire si afirmare prin diplomatie in anii razboiului rece” este titlul cum nu se poate mai potrivit pentru o carte monumentala, o “miniantologie”, cum o numeste cu o ironie incarcata de intelesuri coordonatorul lucrarii, diplomatul si carturarul Nicolae Ecobescu. Caci “miniantologia” are deja trei volume, iar un al patrulea e pe cale de a iesi. Este adevarat ca despre politica externa si diplomatia romaneasca de dupa al doilea razboi mondial si pana in 1989 se poate scrie oricat si n-ar fi prea mult, cel putin acum, cand o jumatate de secol mult prea plina si complicata de istorie romaneasca si universala este expediata lejer si mai degraba cu epitete incriminatorii si mistificari deloc gratuite in exegezele unor autori sonori ai zilei din tara si dinafara granitelor.
Anii 1944-1989 sunt cea mai densa si mai dramatica vreme din istoria poporului roman. O istorie (inca) recenta, pe care ne-o amintim – unii – sau incercam sa o intelegem – altii. Prudenta sau indiferenta sau stanjeneala sau regret sau indignare sau – pur si simplu – descumpanire, sunt cateva din multele reactii la aceste/acele timpuri numite azi atat de comod dar si de impropriu, “ale comunismului”. Care comunism? Unde a existat sau va exista vreodata , nu doar in Romania, dar nicaieri in lume, comunism “ca la carte”?
Unui asemenea tronson de timp caruia ii e greu de gasit pana si numele, sa-i scrii istoria, e un act si mai temerar. Ruinele structurilor prabusite sunt inca intens radioactive, adevaruri esentiale sunt tinute ascunse, durerile intarzie sa se aline, dreptatea mai are un drum lung inainte de a se restabili pe deplin, resentimentele fierb iar mizele celor interesati intr-o gestionare anume a acelor realitati raman de stricta actualitate. E parca “un trecut care nu mai trece”, cum inspirat spune un autor est-european.
Dar istoria adevarata a acestei perioade se va scrie, totusi. Si atunci, va trebui gasi locul care se cuvine, in memoria viitorului, si pentru relele, dar si pentru bunele vremii, ambele – dar mai ales relele – impinse spre cat mai mult cu putinta (nu este, dupa vox populi, Ceausescu si cel mai rau, dar si cel mai bun conducator al Romaniei?). Prin aceasta istorie care asteapta a fi scrisa isi vor gasi locul, in Panteonul etern al romanilor, cei ce s-au jertfit atunci pentru tara si popor, dar si procesul intentat, fara ura si patima, dar nu mai putin necrutator, al comunismului (a se citi al angrenajului comunist), proces al carui rechizitoriu – un fel de repetitie pentru Judecata de Apoi – nu se poate rezuma la raportul prezidential in materie . Dupa cum, isi va avea locul, obligatoriu si binemeritat, in aceeasi istorie si infruntarea, pe viata si pe moarte, cu opresorul din acea clipa istorica, Moscova rosie imperiala. O lupta ce a angajat nu doar statul roman, ci intregul popor roman, de la taranul fortat la colectivizare, partizanul din munti, minerul asuprit sau revoltat, intelectualul aruncat in temnita sau obligat la compromis, pana la acei (multi-putini?) fruntasi comunisti si elite (daca le putem numi asa) ale vremii, la care patriotismul a supravietuit intr-o mai mare masura decat omenia. Slujitorii intereselor externe ale Romaniei si in mod special diplomatii – dar inaintea lor, strategii politici care au imprimat parcursul independent al tarii – au reusit ca in acele momente cumplite sa salveze cat s-a putut din contactele si colaborarea tarii cu lumea, sa refaca sau sa intinda noi punti, sa pregateasca terenul pentru viitoarea Romanie eliberata din constrangerile unei lumi impartita in blocuri si ostilizata de razboi rece.
Cele cateva mii de pagini ale acestei lucrari antologice desfasoara panorama unei activitati politico-diplomatice de o bogatie, o coerenta si un pragmatism remarcabile iar dupa citirea acestor carti, cel ce “simte romaneste” se va simti cu adevarat mandru ca roman, adica mandru pentru ceea ce a insemnat in secolul abaia incheiat, timp de cateva decenii, tara sa in lume. Aceasta tara a supravietuit, si-a facut drum, s-a afirmat, cum si cat a putut in vremuri greu de caracterizat cat de neprielnice. Si nu tot ce s-a gandit si s-a facut atunci a fost propaganda sau represiune comunista, samavolnicie si crima, distrugere de vieti si de tara.
Intr-un cu totul alt registru geopolitic si geostrategic, Romania trece si astazi prin incercari care o solicitadin nou in toate fibrele existentei sale. Alte imprejurari istorice, alti aliati (dar cam aceiasi neprieteni) ca vecini si in lume. Drept care, interesul national primordial, astazi, ramane tot supravietuirea si afirmarea.
Cartea planuita si ingrijita de inteleptul diplomat Nicolae Ecobescu si de colaboratorii sai (multi si competenti) ne ofera noua, celor de azi, dar si viitorimii, daca nu neaparat un exemplu, in mod sigur o lectie, o provocare si un prilej de meditatie, insa mai ales un indemn la fapta pentru tot ce a ramas activ si sanatos in Romania de azi.
