S-au tăiat salariile în draci la toată lumea bugetară și cu cruzime toate pensiile. Cresc în spaimă prețurile la måncare. Se închid cu cinism spitale și școli, se desființează în tembelism secții de poliție și nici primăriile nu-și mai pot face treaba ca lumea, că nu mai au bani. Am rămas, pe la coada cozii, în Europa, în criză. Poate face omul de rånd ceva la toate astea? Nimic.
Exercițiu de memorie: a încropit guvernul de acum ceva despre care să spunem că e de bine? Vreo lege, decizie, păsuire, înlesnire, o alună, o scobitoare? A tot tăiat, majorat, restricționat, limitat, suprimat, desființat, în sus și-n jos, dar numai și numai în contra cetățeanului.
Și dacă guvernul a făcut ce nu-i de făcut și n-a făcut ce era de făcut, ce-i de făcut? Simplu: apelăm la democrație, îl dăm jos. Ușor de zis, dar cum? Majoritatea parlamentară, așa cum a fost ea fasonată, îl susține, președintelui se pare că-i convine, totul e legal, constituțional, democratic. Și atunci? Așteptăm alegerile. Dar pånă atunci? Înjurăm, blestemăm, răbdăm, așa e în democrație.
Înseamnă că e ceva și cu democrația asta. Și nu numai în Romånia. Bunăoară, și în Franța. Unde un blogger vorbește de „democrația oligarhilor“. O democrație așezată gospodărește, deși pe un trepied, care se știe că nu e prea stabil: baronii media, oamenii de afaceri (să-i numim așa, cuviincios) și cei de la guvernare. Ce-i de făcut? Încă un picior la scaunul democrației, „contrademocrația“.
A găsit acest picior stabilizator universitarul Pierre Rosanvalon și a scris despre el o carte, în 2006, care se cheamă chiar „Contrademocrația“. E definită ca o formă de participare politică, alta decåt democrația reprezentativă, adică aceea a alegerilor, cea de care tocmai vorbeam. Contrademocrația e în opoziție cu această democrație, dar „face sistem“ cu ea, pentru a o feri de abuzuri și a o aduce pe calea cea dreaptă. („Și nu ne duce pe noi în ispită“). Contrademocrația nu e marele demolator, ci dimpotrivă, “un contrafort al democrației“.
Alegerile libere, fie ele și întrutotul corecte, ceea ce nu prea e cazul, nu înseamnă neapărat democrație, ne-am convins cu toții. Aleșii, care s-ar cuveni să fie eminenții stegari ai democrației, se dovedesc fie incompetenți, fie corupți, fie și una, și alta.
Ceea ce nu trebuie să însemne că, între alegeri, democrația e hărăzită inacțiunii, resemnării, hibernării. Democrația nu e doar o zi de 29 februarie, din patru în patru ani, sau mai rar, cånd au loc alegeri. Partea mereu vie, mereu mișcătoare a democrației ar trebui să fie tocmai contrademocrația. Nu neapărat cu caschete de polițai aruncate în tufișurile prezidențiale sau cu mitinguri leșinate și de bålci. Ci cu o presă într-adevăr liberă, onestă și curajoasă (cåt poate ea exista), cu o societate civilă cu adevărat, nu finanțată dinafară pentru cutare interes străin, ba chiar cu dezvăluiri publice în ziare, pe Internet, de genul WikiLeaks (mai aveam și noi Armaggedoane, unele cinstite, altele parșive).
Dar e, mai ales, nevoie de „cetățeni luminați, exigenți, care să se folosească de instrumentele la îndemåna lor pentru a se informa, a-și spune ideile, a dezbate, a cere“, cum atåt de frumos și de idealist și-ar dori autorul francez. Contrademocrația, în proiectul lui Rosanvalon, înseamnă „ansamblul de instrumente de supraveghere și evaluare a guvernării“. O contraputere care să limiteze absolutismul, cezarismul, arbitrariul guvernanților, fie ei și miruiți, legitimați, prin alegeri neprihănite.
Prea multă teorie? Poate. Dar atunci, ca să fim concreți, cum să ajungi la un altfel de Cod al Muncii, unul care să-i mulțumească și pe angajatori, și pe angajați? Unii care zic că nu trebuie încurajată lenea, alții că sunt subplătiți și oricånd ejectabili din slujbă. Cum să oprești împrumuturile în neștire de la FMI, ca să dai bani băncilor străine să iasă în profit din criză? Cum să curmi meșteșugitele lucrături care rod la unitatea teritorială și identitatea națională a romånilor? Cum să mai ții pentru țară bogățiile țării, căreia, scria alt blogger, de data aceasta romån, i-au mai rămas doar „sănătatea, educația, armata, apa și pădurile“?
Nici măcar ele. Ne-au rămas bolile și cheltuielile de sănătate, cheltuielile de educație și programe școlare cu ore de romånă și de istorie mai puține, armata – împuținată, care livrează posibili eroi în Afganistan, dar pentru care se plătește bani grei să se înzestreze cu harburi de la aliații puternici, apa care e tot mai „otrăvită“ (vorba cuiva), iar cea minerală concesionată, iar pădurile… „Unde ești copilărie/ Cu pădurea ta cu tot“.
De asta, contrademocrație. Dar cum democrație nu prea avem decåt bisect, și contrademocrația e deocamdată utopie. O contrademocrație pentru o democrație, ambele funcționabile, ar fi un fel de „cui pe cui se scoate“. Vorba personajului lui Caragiale: „Știi s-o scoți? Scoate-o!“. Corneliu Vlad
