Doi intelepti si carturari romani, trec in aceste zile pragul varstei de 90 de ani: istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie si diplomatul Mircea Malita, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Romane, autori ai unor scrieri de referinta “atingatoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria moderna si contemporana a tarii, dar si cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astazi sunt prieteni de demult, cu toate ca au avut cai diferite in viata; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Keneres: “unul statea pe creasta Romaniei, frecventa elitele conducatoare, organismele internationale si o scena globala”, iar celalalt “tintuit la baza muntelui, se straduia sa supravietuiasca in randurile elitei intelectuale de care tocmai se lepada regimul in acei ani”. Dar fiecare pe frontul sau de lupta, fie acesta in spatele usilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii si pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau in linistea, aparenta sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor si arhivelor, au inteles sa-si faca neintrerupt misiunea fata de tara, chiar in imprejurari neprielnice sau ostile, pana ce a venit, in sfarsit, libertatea, dar odata cu ea, si alte sfidari, primejdii, si perfidii.
Cu cativa ani in urma, la o varsta incarcata de eruditie si experienta personala fara egal, numele celor doi prestigiosi autori s-au regasit pe coperta unei carti care reconstituie, cu informatie in mare parte inedita, dar mai ales cu invataminte pentru factorii de putere de la Bucuresti, o clipa astrala din istoria inca fierbinte a Romaniei. Dar cati dintre noi au cunostinta de cartea “Zid de pace, turnuri de fratie” (doua versuri din Dosoftei), alcatuita de acesti autori ilustri si aparuta in 2011, la Editura Compania? Cartea rememoreaza, in esenta ei, “etapa cea mai rodnica a diplomatiei romane post-1945” – cum o defineste istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect si o strategie politico-diplomatica menite sa asigure, in ultima instanta, supravietuirea ca stat independent a Romaniei. Acest proiect nu se va regasi insa niciodata ca atare, explicit si in toata complexitatea sa nici in arhivele, fie ele si cele mai secrete, ale Romaniei sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informatii, fie el oricat de redutabil. De ce? Pentru simplul motiv ca acest proiect a fost gandit, elaborat, detaliat si aplicat de cativa lideri de varf ai vremii ( in primul rand Maurer, afirma autorii cartii), dar acest proiect de tara a existat si poate fi reconstituit, pentru a-l sti si cei de azi, si viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, in cartea lor, cei doi academicieni. “Respectand cerintele si limitele balantei de forte intre Est si Vest, diplomatia romana si-a constituit un spatiu de actiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada si Statele Unite ale Americii” – sintetizeaza istoricul.
Un trecut ce obliga a fi nu doar evaluat cu responsabilitate si discernamant, fara bufeuri si isterii politicianiste, ci si folosit in buna si vechea – totusi – traditie a diplomatiei romanesti. Complexa, cumplita, dramatica si – inca – deconcertanta perioada abia incheiata (la scara istoriei) dintre 1945 si 1989, numita “impropriu ” perioada comunista” sau a “regimului comunist” (care comunism, cat comunism?) isi asteapta in continuare dreapta ei judecata, in toata bezna si dar si cu toate fascicolele sale de lumina, o evaluare pe cat de necrutatoare, pe atat de credincioasa adevarului (caci asa-zisul “proces al comunismului” ramane un simulacru penibil, cu tot girul prezidential obtinut) .
La capatul evocarii “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatica) precum criza rachetelor din Cuba sau interventia din Cehoslovacia, diplomatul aseaza o seama de invataminte pentru cei ce fac si vor face politica externa a Romaniei: convingeri ferm exprimate si sustinute intr-un dialog international (din pacate) asimetric, dar evitarea tonului confruntational; apararea atributelor esentiale ale statului; dar si transparenta fata de propriul popor atunci cand se impun mari decizii de politica externa a tarii. Dupa intrarea in NATO si UE, apreciaza diplomatul, Bucurestiul n-a mai performat corespunzator in politica externa si “daca lucrurile vor evolua continua pe aceeasi directie, in curand, in 10-15 ani statul roman si societatea romaneasca vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectiva”.
O asemenea carte isi care reeditarea si pentru celebrarea, si in acest fel, a ilustrilor sarbatoriti din acest moment, dar si pentru ca mesajul cartii tinde sa devina si mai imperativ.(Magna News)
