Se intampla sub ochii nostri, traitorii anului 2014, un fapt care ne macina, ne roade sau doar ne sacaie, discret dar continuu, si de aceea aproape ca nici nu-l prea simtim, ne-am obisnuit. Un fapt, dar mai degraba o impresie , una indusa noua de undeva de dinafara, una careia Marx i-ar fi spus “o stafie (care) cutreiera Europa”.
Stafia aceasta, care bantuie nu doar Europa ci mai tot mapamondul , urmareste sa ne nelinisteasca sau macar sa ne agaseze cu ideea ca lumea parca ar fi devenit prea mica, prea saraca, prea neindestulatoare, ca n-am mai avea loc unii de altii in tramvaiul tot mai neincapator si mai inconfortabil care ar fi devenit desueta noastra planeta in acest (inca) inceput de secol XXI.
Iar daca noi, pamantenii de rand, mai avem totusi resurse de intelegere, de rabdare, de anduranta sa putem totusi convietui unii cu altii, la nivel de state sau regiuni, firme sau natiuni, aliante sau multinationale, disponibilitatea de acomodare si reconciliere se topeste cu repeziciune in parjolul de neinduplecare si inversunare in care par sa se fi aruncat, cu buna stiinta, efemerii protagonisti a zilei de pe scena lumii.
E relativ noua aceasta iritare internationala a clipei, dar nu chiar intr-atat de noua, totusi. Fiindca si inainte de primul razboi mondial, si inainte de al doilea, adica acum 100 de ani sau 75 de ani, inaintasii nostri, de fapt marile puteri ale vremii, aveau senzatia ca nu prea mai au loc unii de altii, nu-i prea mai rabda Pamantul pe toti. Drept care, prin macel, aveau sa-si afle cu totii loc, fie tot sub soare, fie sub pamant, oricum intr-o istorie tot mai apusa, fie ea glorioasa sau lamentabila. Sa ne asteptam asadar la repetarea aceleeasi si aceleeasi istorii si acum? Vine al treilea razboi mondial pe care il prevestesc nu doar vorbitorii atotstiutori ai micului ecran ci si personaje influente si notorii ale zilei, romani sau straini?
O lege universala a razboiului mondial nu exista, dar o lege, intr-un fel mai devastatoare, a marilor schimbari in viata lumii poate fi, pana una-alta luata in seama, cu toata atentia: legea palpairii aripii de fluture si efectele ei planetare. In 1972, meteorologul american Edward Lorenz formula legea efectului aripii de fluture printr-o intrebare. Adica nu prea riguros stiintific, e drept, ci metaforic: “Predictibilitatea: bataia aripilor unui fluture din Brazilia poate provoca o tornada in Texas?”
Nici Putin, nici Obama, nici Papa de la Roma nu si-ar fi putut inchipui ce consecinte – imediate dar cu urmari prelungi si adanci, ramificate – va avea, si inca are, gestul aparent de rutina al presedintelui ucrainean in functie la sfarsitul lui 2013 de a taragana incheierea unui acord intre tara sa si Uniunea Europeana. Un acord, de altfel, cam oarecare, pentru ca textul buclucas nu era unul de integrare, ci doar de asociere si nu angaja prea mult niciuna dintre partile semnatare. Ucraina nu primea garantii ca va intra candva in UE iar UE ii fixa tot felul de conditii, ba nici macar nu-i putea asigura Ucrainei facilitati pentru a putea traversa dificultatile momentului (asa cum se oferea mereu sa o faca Rusia). Premierul de atunci de la Kiev a si explicat de altfel ca doar greutati de ordin economic au dictat gestul, nu de anulare, ci de amanare, a semnarii acordului. Insist: era un acord care doar apropia intr-un fel Ucraina de UE, dar care nu conta practic mai deloc pentru eventuala aspiratie de integrare cu drepturi (si responsabilitati) depline a Ucrainei in institutiile europene si euroatlantice. Sa ne gandim fie si numai la faptul ca, potrivit ritualului devenit lege dupa caderea comunismului, statele din fosta Europa Rasariteana care au intrat in aceste structuri au devenit, fara exceptie, mai intai membre ale NATO si abia apoi membre ale UE. Deci, nici pomeneala ca Ucraina sa se “desprinda” cumva, in mod sensibil, prin respectivul acord, de traditionala sa (mai mult decat) aliata Rusia. Dar degeaba. Palpaitul aripii de fluture, adica ezitarea liderului suprem de la Kiev, a starnit un vacarm mondial la care nimeni nu s-ar fi asteptat. Sau, poate, dimpotriva, pe care unii chiar l-au asteptat. Sau pe care unii chiar l-au provocat, cumva?
Si atunci, are toata dreptatea Toparceanu cand scrie” “Peste toata harmalaia/Trece-n zbor un fluture”.
