Dacă parcursul european al Ucrainei se dezbate și hotărăște la Kiev (dar și în alte capitale, să nu le mai numim și aici), nici cei din Cernăuți, reședința de regiune cea mai apropiată geograficește de Europa Unită, nu rămân nepăsători la marea opțiune. Piața Primăriei este animată zi și noapte de mulțimi de tineri, în majoritatea lor studenți, căci orașul are o reputată tradiție universitară. Dar nu viitorul european al Ucrainei m-a adus, pentru două zile, la Cernăuți, ci invitația Administrației regionale de a scrie de la fața locului despre situația minorității de limbă română din nordul Bucovinei istorice (despre UE voi discuta totuși cu câțiva competenți politologi ai locului). Despre problemele comunităților românești din țara vecină mai scrisesem după ce participasem la Forumul internațional al ziariștilor români, ținut aici în toamna lui 2011. Prietenii ucraineni mi-au sugerat atunci să ascult și «cealaltă parte», adică autoritățile regionale și locale, dar mai ales să străbat orășelele și satele ei, pentru a vorbi cu oamenii în școli, biserici și primării despre viața lor de zi cu zi. Este ceea ce am făcut de această dată căci gazdele mi-au prilejuit un adevărat tur de forță într-o zi când am pătruns, atât cât o poate face călătorul, în «Bucovina profundă».
Scurtul dar instructivul periplu gazetăresc a fost prefațat de două întâlniri, cu doi interlocutori de marcă, profund semnificativi, chiar prin propria lor biografie, pentru relațiile româno-ucrainene. Amândoi, cunoscători nativi ai unei limbi române de o corectitudine ireproșabilă, Domnul Mihailo Găiniceru (căruia presa română îi tot spune «Grăniceru») este președintele Consiliului regional Cernăuți și a lucrat în România în misiune diplomatică, iar domnul Mihailo Bauer îndeplinește funcția de șef al Direcției Învățământ, ?ê?£tiință, Tineret și Sport al regiunii Cernăuți (după ce a fost, timp de o legislatură, deputat al Radei Supreme a Ucrainei). Nu voi reda aici pe larg amplele expuneri ale competenților interlocutori (asupra cărora voi reveni în alte materiale de presă), ci voi remarca doar preocuparea lor de a prezenta un tablou de ansamblu prin excelență pozitiv al subiectului în atenție. Dl Găiniceru a început prin a remarca faptul că «austeritatea afectează în egală măsură toate etniile Ucrainei», iar dl. Bauer a afirmat de la bun început că „sistemul de învățământ trebuie să fie în slujba elevului și a părinților, inclusiv în ce privește cerințele diferitelor etnii“.
Numai că, și aici, diavolul se ascunde în detalii. ?ê?£i chiar de la bun început. Ce populație, câte etnii și cu ce pondere are Ucraina? Recensământul proiectat se tot amână, dar dl. Găiniceru ne asigură că Cernăuțiul are aproximativ 950 000 de locuitori, dintre care 72-73% ucraineni, 17-18% români/moldoveni, 3-4% ruși… Faptul că unii se declară/sunt înregistrați fie români, fie moldoveni are implicații asupra statutului etniei, dar discuția e prea amplă și face o nedorită carieră și în alte state cu comunități românești pentru a o dezvolta aici. Reținem doar remarca în chestiune a dlui Bauer: «Eu aș spune că trebuie să-și spună părerea specialiștii», dar care ține să adauge: «?ê?£i chiar dacă unii se declară moldoveni, ei spun că la școală învață limba română».
Întâlnirile cu cei doi factori de răspundere cernăuțeni au evocat și bune, și mai puțin bune, dar au fost, în primul rând, sincere. Dl. Găiniceru este pe bună dreptate necăjit că în regiunea Cernăuți a mai rămas un singur punct de trecere a frontierei între țările noastre de când România se tot pregătește de Schengen. Nici nouă nu ne convine. Dar nu ne bucură nici pasul înapoi făcut de Kiev pe traseul european al Ucrainei, care ar fi soluția ideală pentru circulația transfrontalieră.
Vocația europeană a Cernăuțiului este consacrată în istorie, inclusiv prin virtuțile bunei înțelegeri și toleranței reciproce între seminții conlocuitoare. Cernăuțiului i se mai spunea, de aceea, cândva și Viena sau Ierusalimul Europei Răsăritene. Într-o Europă Unită cu Ucraina ca membru, o asemenea vocație s-ar afirma plenar.
Corneliu Vlad
