Mircea Ivănescu este poetul romån cel mai straniu al secolului XX și un om de o civilitate cum nu se prea află în partea noastră de lume. Dar cånd scrii așa la despărțirea de ființa sa pămånteană, asemenea rostiri par mai degrabă panegiric convențional, cuviincios, ocazional. Mircea Ivănescu, de fapt Me Ivănescu, fiindcă așa se recomanda și prefera să i se spună, iar noi îi spuneam Domnul Me Ivănescu, într-o vreme cånd și într-o redacție unde se vorbea cu „tovarășul“, a fost un răstimp redactor de politică externă la revista „Lumea“, fondată și impusă de George Ivașcu drept una dintre publicațiile cele mai onorabile și mai puțin supuse rigorilor propagandei momentului. Șansa unică a făcut să-i fiu coleg de redacție chiar din clipa cånd am intrat în ziaristică, toamna lui 1964, și pånă în 1970, cånd a trebuit să merg corespondent de presă în Vietnamul de Nord. Acești ani de conviețuire în redacție – și nu doar – cu Domnul Me Ivanescu ne-au marcat adånc, în bine, nu numai pe mine și pe colegii și prietenii mei la fel de tineri, Mihai Matei și Radu Pascal, ci pe toți cei ce lucram la „Lumea“. De la Domnul Me Ivănescu am învățat, cei ce am făcut-o, ceva esențial și de folosință oricånd: că poți trăi într-un regim cåt se poate de ingrat fără să te compromiți ca om. Articolele sale ar fi putut apărea la fel de bine și în „The New York Times“, așa cum apăreau fără probleme și în presa comunistă din Romånia anilor 1970-1980.
Eram împreună nu numai în redacție, ci și la „baze“. Așa le spunea Domnul Me Ivănescu descinderilor noastre, el, Mihai, Radu și cu mine, în diversele „localuri“, mai toate „localurile“ Bucureștiului, în care „se preconiza“ vodca. Produs pe care-l savuram și povesteam adesea pånă după miezul nopții. „Mergem să punem o bază?“, adică „o bază de discuții“, întreba Domnul Me Ivănescu cu privirea și zåmbetul lui mereu a ironie. Iar poezia sa cea mai lungă, singura la care a scris, de la o vreme, toată viața, a fost o listă de cåteva sute de nume de „lăcașe de cult“ frecventate de noi, o listă care începea cu Restaurantul La Pod (Băneasa), cel mai apropiat de Casa Scånteii, o listă pe care o completa mereu, måndru de această creație poetică a sa.
Să nu fie de înțeles că Domnul Me Ivănescu i-a învățat pe cei apropiați lui doar cum să pună „baze“ prelungite. Dezvolta conversații intelectuale cărora nu numai noi, tinerii, le făceam cu greu față, ne purta lejer prin toată literatura clasică și modernă a lumii, iar cånd ne întorceam în redacție – căci ieșirile noastre se produceau nu o dată și în timpul, și din cauza serviciului, se așeza la mașina lui de scris hårbuită și mitralia cåteva ore în șir fără întrerupere cåte 7-10-12 poezii din Epopeea Mopete, în romånește, dar și în franceză, engleză, germană, spaniolă. Fabulos personaj. După cum și el, și soția lui, Doamna Stela, dezlegau cu celeritate cuvinte încrucișate în toate aceste limbi, din foile cu asemenea rubrici pe care le rupeam pe furiș din publicațiile străine ce veneau la redacție și cu care alimentam zilnic apetitul rebusistic al Domnului Me Ivănescu și al Doamnei Sale.
A plecat din București la Sibiu måhnit și ca protest cånd edilii i-au tăiat bradul din fața casei. N-a fost un gest politic, nu-l interesa de niciun fel politica din Romånia de atunci, a fugit de imbecilitate și incivilitate. Corneliu Vlad
