Un renumit antropolog şi politolog vest-european susţine că problema cea mai gravă, în lumea de azi, nu e nici criza politico-diplomatică mondială, oricât de îngrijorătoare ar fi evoluţiile din Ucraina sau din Orientul Mijlociu etc., nici criza economico-financiară, cu o Europă divizată şi dezorientată şi o Chină tot mai imprevizibilă. Francezul Emmanuel Todd, căci el propune interpretarea, afirma că starea tot mai proastă a lumii se datorează incompetenţei sau corupţiei elitelor, care nu sunt la înălţimea responsabilităţii cu care sunt investite. Popoarele nu mai au încredere în cei ce le conduc, lumea nu mai are încredere în mai marii zilei care fac jocurile pe glob. Unde sunt liderii providenţiali de până mai ieri, se poate întreba, nostalgic, cetăţeanul de rând al planetei. Iar consacratele instituţii specializate în decernarea titlului de Om al anului încep, şi ele, să intre în trend: între laureaţi îsi fac apariţia personaje colective, cum a fost mai anii trecuţi Revoltatul şi cum ar putea să fie, la fel de justificat, în 2015, Migrantul. Dar şi capodopera “romanului negru”, Dracula, participă la consacrarea noului (anti) erou al secolului globalizării.
La peste o sută de ani de la apariţia celebrei cărţi a lui Bram Stocker, prodigiosul personaj folcloric/legendar/istoric/ artistic revine în cea mai fierbinte criză a zilei, criza refugiaţilor. Sau, a migranţilor. Sau, a invadatorilor. Dracula se întoarce, ca personaj colectiv, mai precis ca protagonist cu un miliard de chipuri – căci după evaluările ONU, aceasta e numărul migranţilor de astăzi ai lumii.
Este Dracula un (pre)vestitor, un precursor, al acestui fenomen de anvergură planetară, dezvoltat în contextul globalizării de astăzi? Primul comentator important al mesajului politic al personajului Dracula, englezul Richard Wasson, afirma în articolul său “The Politics of Dracula” din 1966, că incitantul personaj “reprezintă acele forţe din Europa de Est care urmăresc să răstoarne prin violenţă şi subversiune civilizaţia democratică şi mai progresistă a Vestului”. Cartea lui Stocker, adăuga exegetul, “avertizează secolul XX de pericolele care îi stau în fată”: progresul tehnologic, care a îndepărtat omenirea de vechile superstiţii, de “ştiinţa neagră”, a făcut-o, în acelaşi timp, mai vulnerabilă la puterile demoniace, asemănătoare celor ale vampirului, faţă de care “omul civilizat nu are apărare”. O precizare, însă, e totuşi necesară: Wasson vorbeşte de Europa de Est şi nu de “lumea necivilizată” (de fapt neoccidentală) , pentru că în anii 1960, când a apărut articolul, în plin război rece, inamicul nr. 1 al lumii occidentale era “lagărul socialist”, cu URSS ca hegemon al Europei Răsăritene şi al mişcării comuniste mondiale. Dar inamicul etern al Imperiului britanic (şi al întregii civilizaţii occidentale) , în mitul Dracula, este Celălalt. “În figura lui Dracula, Stoker a creat o imagine a Celuilalt – scria, în 1980, Burton Hotlan. Dracula este, din punct de vedere fizic, diferit: întunecat, lipsit de conştiinţă, cu o sexualitate pe care Anglia Victoriană o respinge”. . El este altfel şi cultural (descinde din vremea superstiţiilor), dar şi social, căci întruchipează tot ce e întunecat, rasele străine (neengleze), toate clasele străine (neburgheze), dar şi, paradoxal, aristocraţia exotică, |”întunecată”, care, “deşi muribundă, poate să reînvie pe neaşteptate”. Citatul descrie, parcă, portretul-robot al imigrantului de astăzi, multiplicat în sute de mii şi milioane ce exemplare care asaltează ţărmurile sudice ale uscatului european. Nu sunt imaginile consacrate, de bărbaţi şi femei cu chipuri emaciate de foamete, epuizare şi boli,ce ilustrează de obicei “lumea subezvoltării”, nu sunt copiii biafrezi din anii 1960, exoftalmici şi scheletici, ci bărbaţi hotărâţi si în plină putere. Prea puţine femei şi copii doar cât să se producă din când în când drame care să şocheze telespectatorul european. Emigranţii zilei sunt siguri pe ei, au un aer triumfător, sunt bine îmbrăcaţi, rasaţi, afişează atitudini motivate şi mişcări precise, sunt înzestraţi cu tehnica de comunicare performantă a momentului, au o diplomă universitară în buzunar şi vorbesc dezinvolt în engleză (şi Dracula avea ticul de a vorbi o engleză perfectă). Iar “aristocraţia exotică” sunt cohortele de oligarhi ruşi şi est-europeni care cotropesc staţiunile, cazinourile şi falezele Europei occidentale şi Americii centrale.
Acesta este personajul colectiv, Refugiatul de la începutul secolului XXI, căruia trebuie să-i facă fată Occidentul într-o fază pe care comentatorii de astăzi ai lui Dracula o numesc a “colonizării inverse”. Fază prefaţată în literatură de o galerie ilustră, populată, alături de Bram Stocker, de Rudyard Kipling, Conan Doyle, H.G.Wells etc., al căror mesaj este unul de “teamă şi vinovăţie” faţă de capitolul istoric colonial al imperiului britanic. “S-a produs o inversare terifiantă: colonizatorul se trezeşte el însuşi în poziţia de colonizat, exploatatorul devine exploatat, victimizatorul victimă – observa stupefiat Stephen D. Arata în eseul de referinţă în materie “Turistul occidental: Dracula şi anxietatea colonizării inverse”. Anxietatea şi teama sunt generate de percepţia declinului imperiului, “care face naţiunea vulnerabilă la atacul popoarelor primitive, mai viguroase”. Un alt comentator britanic, Carol Senf, sugerează că Dracula reprezintă “ameninţarea primitivului care urmăreşte să colonizeze lumea civilizată”. Dar nu violent – deocamdată? – ci prin insinuare discretă, după ce a cunoscut pe îndelete terenul, adică uimitor de asemănător cu felul în care Dracula s-a insertat în societatea britanică. Cartea lui Bram Stocker poate fi citită şi prin cheia “colonizării inverse”, care devine tot mai mult un fenomen al migraţiei cu semnificaţii geopolitice.
