George W. Bush, care a avut ghinionul istoric de a fi președintele Americii în clipa atentatelor din septembrie 2001, rupe tăcerea după o lungă perioadă post-prezidențială de discreție, cu o spusă memorabilă: 11 septembrie „va fi o dată în calendar“. Bine-bine, dar 11 septembrie oricum e dată în calendar, în fiecare an cel puțin o dată macar . Ce fel de dată? „Va fi ca ziua atacului de la Pearl Harbor“. Un alt moment de sfadă din istoria Americii, nu-i de insistat.
Dar cine trece în aceste zile prin presa lumii, observă că 11 septembrie 2001 nu pare a fi tratat în primul rând ca ziua unei cumplite tragedii, cum a fost de fapt, căci 3000 de vieți au pierit și faima invulnerabilității singurei hiperputeri mondiale s-a clătinat. 11 septembrie, care cheamă înainte de orice la pioșenie și reculegere, e năclăită, an de an, în vacarm poliglot. Rememorări, controverse, dezvăluiri, zvonuri, avertismente alarmiste, justificări și învinovățiri, declarații belicoase, proiecte, scenarii, nedumeriri și câte și mai câte.
Fiecare, în Statele Unite și în lume, a trăit în felul lui ziua de 11 septembrie 2001, iar din droaia de amintiri și mărturii care se tot adună, istoria are a se compune, chiar dacă în deceniul care a trecut de la fapt s-a ajuns la o copleșitoare și consternantă literatură în materie. Din felurimea de spuse și scrise despre 11/9 am reținut, de pildă, mai nou, strădania unor exegeți americani de a convinge că evenimentele de atunci n-ar fi chiar așa ieșite din comun, că, între timp, s-au mai întâmplat multe alte lucruri care au influențat și mai puternic viața Americii și a lumii. E greu de spus la ce-ar servi încercările de minimalizare a lui 9/11. E chiar indecent. În schimb, alții, mai pragmatici, încearcă să tragă învățăminte din tragedia fără precedent, numai că nici parabolele lor nu sunt prea concludente. Nu aflăm de ce s-au produs totuși atentatele și mai ales ce-ar fi de făcut pentru a stârpi pericolul numit terorism islamic. Șeful Pentagonului la vremea respectivă, Donald Rumsfeld, refuză chiar vorba terorism și susține că ar fi obiectat ca acțiunile ulterioare atentatelor să fie numite război împotriva terorismului, cum a ținut morțiș să le spună atunci președintele Bush. De fapt, președintele le-a zis la început chiar cruciadă, dar gafa, fiind prea gravă, căci trimitea la un război al religiilor, a fost trecută repede sub tăcere. Oricum, sub Administrația Obama, despre război împotriva terorismului islamic nu se mai vorbește, chiar dacă războaiele declanșate cu această deviză se mai poartă.
Mult se mai produce în acest trist moment comemorativ pe tema ce rămâne la fel de incitantă ca acum zece ani. Cineva își amintește că la 10 iulie 2001, adică cu două luni și o zi înainte de sinistru, Larry C. Johnson scria în „New York Times“: „Cel mai mare risc (al atacurilor teroriste-n.n.) e evident: dacă umbli după petrol în Columbia, ori în state ca Ecuadorul, Nigeria sau Indonezia, trebuie să-ți iei precauțiile cuvenite, altfel americanii ar trebui să se teamă“. Altcineva numără vreo 20 de avertismente primite de la diverși la serviciile secrete americane, cărora însă nu li s-a dat importanță. Până și ziarul românesc la care lucram atunci a dat o pagină întreaga, cu vreo lună-două înainte de 9/11, despre Bin Laden -inamicul nr. 1 al Americii (după surse americane, desigur, nu din investigație sau analiză proprie). Și atunci, de ce s-ar fi mirat însuși președintele Bush, la aflarea veștii, cu replica: „Dar cine naiba ar putea face asta Americii?“. Naiba a căpătat un nume: terorismul. Întrebări însă rămân: de ce terorism, cum scapă lumea de el?
Corneliu Vlad
