În 2012 va fi pusă în joc funcția liderului suprem în primele trei puteri politico-militare ale lumii: Statele Unite, China și Rusia. Prin congrese de partid, mai întâi (respectiv democrat, Rusia Unită și comunist), apoi prin alegeri. De parcă ritualul democrației ar vrea să-și găsească și el o paradigmă unică, să se „globalizeze“ și el, căci, totuși, cele trei partide n-ar prea mai avea multe alte lucruri în comun decât să nominalizeze viitorul șef al statului.
În China, se stie deja, viitorul secretar general al partidului comunist și șef al statului va fi, după congresul partidului din octombrie 2012, actualul vicepreședinte Xi Jinping, 58 de ani. În Rusia, se știe deja, viitorul șef al statului va fi, după alegerile din martie 2012, actualul premier, Vladimir Putin, tot 58 de ani, după o primă serie de două mandate prezidențiale. Dar în Statele Unite? Aici jocurile (democrației, desigur) sunt departe de a fi făcute. Președintele Barack Hussein Obama, 50 de ani, și-a anunțat intenția de a candida pentru un al doilea mandat la Casa Albă, dar reconfirmarea sa în functie depinde de alegerile din toamna lui 2012. Obama a fost, poate, candidatul cel mai popular în campania electorală (deși nu și cu cel mai bun procentaj de câștig – 52,9 %), iar la începutul mandatului sau la Casa Albă orizontul de speranță care-l aureola era cel mai vast, de la John F. Kennedy încoace. Dar pe cât de „vizibil“ și spectaculos a fost candidatul prezidențial Obama, pe atât de discret și aparent fără relief este președintele Obama.
Universitarul Aaron David Miller, care va publica în 2012 o carte intitulată „Poate America să aibă un alt președinte mare?“, induce, chiar prin această întrebare, ideea că Obama n-ar fi, de fapt, un mare președinte. Și, într-un articol publicat în „Foreign Policy“, vorbește de „Strategia «A nu face nimic»“. Nimic în ce privește conflictul israeliano-palestinian, precizează autorul american. Dar, într-un fel, mai nimic nici în alte domenii de politică internațională a singurei hiperputeri mondiale. Este președintele Obama un campion al păcii, mai ales că a primit și premiul Nobel pentru Pace? Trupele americane din Irak, care începuseră să fie retrase din timpul președinției George W. Bush, au încheiat, după amânări, retragerea, dar țara nu și-a regăsit liniștea și securitatea. În Afganistan efectivul militar expediționar american sporește, iar prezența americană e proiectată a fi una de durată. Din Europa, președintele Obama s-a dezangajat explicit, predându-i o relație tradițional privilegiată a Americii vicepreședintelui Biden, care acționează ca un veritabil „președinte al SUA pentru Europa (și Rusia)“. În relațiile chino-americane nu s-au produs fapte de răsunet, iar relațiile ruso-americane, care nici ele nu au la activ isprăvi notabile, riscă să piardă din dinamism prin revenirea la Kremlin a lui Putin, pe care Obama l-a numit public „om al trecutului“ și aproape l-a ignorat în prima sa vizită la Moscova. Discursul de bunăvoință al lui Obama de la Cairo, adresat lumii arabe și musulmane, n-a avut impactul scontat nici la nivel oficial, nici la cel al „străzii arabe“, confruntarea cu Iranul se menține la fel de încordată, iar America a privit mai mult ca spectator la valul de schimbări al „primăverii arabe“ și a preferat un rol de rangul doi în intervenția militară a Occidentului în Libia lui Gaddafi. Politologii s-au grăbit să generalizeze și să teoretizeze această postură, afirmând că Washingtonul preferă de la o vreme să conducă lumea „din spate“.
E drept că nu politica externă e hotărâtoare, în SUA, în alegerea președintelui, dar șansa unui al doilea mandat prezidențial al lui Obama rămâne a fi jucată.
Corneliu Vlad
