Se împlinesc 75 de ani de când europenii ( bineînţeles şi euroatlanticii, şi euroasiaticii) se ciondănesc între ei (şi) dacă războiul s-a încheiat pe continent la 8 sau la 9 mai. E şi asta o parte, cea mai neimportantă poate, din marea discuţie ce se tot poartă pe tema securităţii europene, care s-a înteţit de când cu criza ucraineană. Un parlamentar canadian, Benoit Maraval remarca cu o nuanţă de umor cam amar că această criză are măcar meritul de a fi redeşteptat prin capitalele implicate interesul pentru reactualizarea măsurilor de încredere şi securitate militară, căci acest teren politico-diplomatic e cam în paragină de la o vreme. Iar riscurile la adresa securităţii sporesc. Principalii garanţi (dar şi potenţiali destabilizatori) ai păcii şi securităţii pe continent, SUA (cu sau fără aliaţii din NATO) şi Rusia, fie au început să se derobeze de reponsabilităţi în materie, unele dintre ele chiar asumate prin Tratate, fie nesocotesc tot mai evident şi chiar încalcă principii şi norme ale dreptului internaţional.
La 75 de ani de la marele război, la 40 de ani de la Actul Final de la Helsinki şi la 25 de ani de la Carta de la Paris, în loc să o ţină doar în petreceri festive de la o aniversare rotundă la alta, Europa constată cu îngrijorare cât de ineficient, de şubred şi de puţin respectat mai este constructul îndelung elaborat şi preţios denumit “securitatea şi cooperarea europeană”. Securitatea îşi pierde din credibilitatea şi consistenţa garanţiilor, cooperarea e grav afectată, iar cadrul lor instituţional, OSCE, a ajuns o cenuşăreasă a diplomaţiei multilaterale la care nu se prea mai apelează cu speranţă ori se apelează tocmai pentru a compromite un demers (prin fosta Iugoslavie, Belarus, R. Moldova, Georgia, Asia Centrală post-sovietică etc.).
Nici americanii, nici europenii, nici ruşii nu sunt mulţumiţi de ce se întâmplă cu securitatea europeană. Cei mai preocupaţi sunt, însă, foştii est-europeni (chiar dacă, acum, membri ai NATO) şi actualii est-europeni, foşti unionali sovietici – Ucraina, Georgia, R. Moldova.
Teama est-europenilor, foşti sau actuali, vine din faptul că deşi NATO i-a înglobat în arealul sau de securitate sau s-a apropiat de frontierele lor, relaţiile lor nu au devenit mai liniştitoare şi mai previzibile. Nici cu Moscova, dar, paradoxal poate, nici cu Washingtonul sau Bruxellesul.
Occidentalii au fost şocaţi de acţiunea promptă, energică şi lucrativă cu care Rusia a întors în favoarea sa balansul şovăitor al Kievului între Est şi Vest. Statele Unite şi statele europene, în formule şi proporţii diferite, au condamnat reanexarea Crimeei la Rusia şi acţiunea secesionistă din Donbass, incriminându-le ca încălcări ale principiilor relaţiilor dintre state (independenţa şi suveranitate, neamestec în treburile interne, integritate teritorială, inviolabilitatea frontierelor etc.).
Rusia a formulat, şi ea, critici aspre la adresa Occidentului, pe care ministrul de externe Serghei Lavrov le-a reamintit fără menajamente la conferinţa pentru securitate de la Munchen din februarie 2015: bombardarea Iugoslaviei (apoi şi a Irakului, Libiei etc.) de către SUA şi aliaţii lor, extinderea către Est a NATO şi noi linii de democraţie pe continent, scutul antiracheta american din Europa, renunţarea de către SUA la Tratatul privind armele convenţionale etc.
Bineînţeles, Occidentul şi Rusia se învinuiesc reciproc şi de declanşarea, iar apoi de escaladarea crizei ucrainene.
Şi tocmai într-o asemenea atmosfera ingrată, încărcată de tensiune, suspiciune şi reproşuri. revine în atenţie problematica securităţii europene. Cum era de aşteptat, polarizare netă a poziţiilor, şi aici.
Rusia reactualizează mai vechea ei propunere, de edificare a unui nou construct european de securitate (Helsinki II), care să nu fie tributar nici rigorilor războiului rece (ca Helsinki I), nici marcat de degringolada URSS (în Carta de la Paris).
Statele Unite apreciază însă că Rusia vrea de fapt să reamestece cărţile securitatii europene în avantajul ei pentru a-şi asigura o poziţie preeminentă în pe continent , care să-i dea acces la luarea deciziilor şi chiar drept de veto în problemele general-europene şi euroatlantice.
Rusia neagă asemenea intenţii şi susţine că vrea de fapt, un fel de Helsinki întărit, prin obligaţii concrete şi ferm asumate de către state, înscrise în documente angajante.
Occidentul, cel puţin pentru început, nu crede în asigurările date de Moscova.
Rusia…Occidentul… Etc.
Va reuşi oare criza ucraineană să oblige la un adevărat dialog european (plus SUA), din care să apară o nouă dinamică în actualul sistem de securitate europeană sau poate chiar o nouă construcţie de securitate europeană? Deocamdată, pentru liniştea sa geopolitică, fiecare vrea ceva, dar fiecare altceva.
