De câteva zile, în librării a apărut o carte-semnal pentru o tendință în creștere pe continent, care nu poate fi ignorată nici în România: euroscepticismul sau, mai „soft“ spus, eurorealismul. Sub titlul „România-Alternative la corsetul UE“, autorul, dr. în economie Radu Golban produce analize și reflecții asupra condiției României de membru al UE, cu plusurile și minusurile faptului, și așează subiectul în contextul, mai larg, continental și global, al poziției României în lume.
În prefața cărții, pe care am avut privilegiul să o scriu, încep prin a semnala că până mai anii trecuți, apariția, în România, a unei cărți cum este aceasta ar fi părut dacă nu de neînchipuit, oricum de nedorit, de evitat și, pe cât posibil, de ignorat. A pune sub semnul îndoielii sau întrebării apartenența la Uniunea Europeană ca variantă nu optimă, ci singura posibilă, echivala în opinia comună (de fapt, mai degrabă în cea oficială) cu un adevărat sacrilegiu. O asemenea apariție editorială ar fi avut parte de micul său scandal public. Înainte, dar mai ales după ce România a intrat în Alianța Atlantică și în Uniunea Europeană, NATO și UE s-au impus în mentalul colectiv ca instituții, simboluri și finalități sacrosancte, ca variante intratabile și soluții unice pe perioade nedefinite, de parcă ar fi vorba de instituții nemuritoare. Orice brumă de nedumerire sau îndoială, orice nuanță critică de atitudine în ce privește viabilitatea căii integraționist-europene și a celei euroatlantice au fost privite, de aceea, ca o adevărată blasfemie, ca un sacrilegiu, ca o trădare a marilor cauze. Cum ar putea oare cineva pune la îndoială oportunitatea integrării României în aceste structuri – considerate parcă de-a dreptul ideale – în timpul Războiului Rece?
În toată perioada cât au stat sub regim comunist, românii – ca și ceilalți est-europeni – și-au dorit «să vină americanii» pentru a-i scăpa de dominația străină și de fantasma comunismului și să-și vadă țara în rând cu națiunile libere și prospere din Europa. Românii au echivalat intrarea țării în NATO și în UE cu intrarea în lumea libertății și democrației, în raiul civilizației și prosperității și au fost, în această parte de lume, cei mai sinceri, mai entuziaști și mai necondiționați aspiranți la valorile și instituțiile occidentale (o arată și sondajele de opinie ale vremii). După mutațiile geopolitice din 1989, România «a capitulat necondiționat», cu speranță și entuziasm, în fața acestor valori și instituții ale Occidentului, către care aspirase decenii de-a rândul. Fascinația visului occidental a vrăjit și populația, dar a influențat și decizia elitelor, astfel că intrarea României în NATO și Uniunea Europeană s-a produs ca un marș triumfal, nu după evaluări în cadru național și după negocieri temeinice și responsabile cu viitorii parteneri și aliați. Un asemenea comportament dezinvolt al factorilor de decizie în stat, al elitelor, de fapt al nostru, al tuturor celor ce am trăit acele momente de răscruce în devenirea noastră națională, rămâne o atitudine istorică de explicat. Mai mult încă, decizia schimbării de orientare a politicii externe a țării cu 180 de grade s-a însoțit cu abandonarea cvasitotală a relațiilor foarte solide cu alte state și regiuni ale lumii decât cele occidentale (nu neapărat doar cu state care au avut ori și-au menținut regim comunist de guvernare).
Restructurarea relațiilor României cu lumea, pe toate planurile, nu numai politic, diplomatic, și militar, dar și economic, cultural etc., s-a făcut prin idealizarea și absolutizarea virtuților și performanțelor noilor opțiuni și a noilor parteneri, discernământul lax și spiritul critic abolit de euforia noilor promisiuni aveau să ducă, în mod cu totul explicabil, la situația identic opusă, dacă i-am putea spune așa: o nouă izolare a țării în lume, de data aceasta prin neglijarea și abandonarea până la întrerupere a contactelor și conlucrării cu partea de lume «neoccidentală», Restul, cum i se spune mai nou. Dar un «rest» care reprezintă cam două treimi, ca pondere, prin raportare planetară, la mulți indicatori semnificativi. Acest tip de distorsionare a relațiilor la nivel de stat, dar și la alte paliere (de societate civilă, culturale, turistice, contacte umane etc.) au produs și produc prejudicii considerabile țării, într-un moment deosebit de solicitant și delicat al istoriei sale, de convalescență postcomunistă, tranziție prelungită, defectuoasă și incompletă, și post-tranziție devenită capitalism sălbatic.
Preeminența relațiilor cu Occidentul și instituțiile sale, proces salutar și benefic fără nici o putință de tăgadă, a condus însă într-o măsură tot mai accentuată, pe măsura fetișizării sale, la un sentiment de dezamăgire treptată, dar tot mai accentuată, față de noile alianțe și noii aliați. Observăm că s-a constituit deja o adevărată literatură despre est-europenii post-comuniști ca fiind «copiii nedoriți» ai lumii libere. Sentimentul noilor veniți că ar fi percepuți ca parteneri sau aliați de categoria a doua s-a întărit în timp ca urmare a tot mai multor experiențe nefericite și în propria țară, și în relațiile cu exteriorul. Iar atitudinea paternalistă, afișat proteguitoare a celor considerați până mai ieri salvatorii «națiunilor captive» din Est, care au devenit apoi garanții și ocrotitorii noilor democrații a dezvoltat și ascuțit un simț critic tot mai evident în fosta Europă Răsăriteană (devenită acum Europa Centrală și Europa de Sud-Est).
Corneliu Vlad
