Tot mai solicitată a devenit relația dintre Occident și democrațiile emergente din Est și ca urmare a dificultăților cu care se confruntă întreaga lume prin criza prelungită care a cuprins-o, dar o criză cu acțiune agravantă în noile state cu economie de piață. Aprecierea – exactă sau eronată în diferite proporții – că statele dezvoltate cu democrație tradițională consolidată acționează pentru depășirea crizei prin nesocotirea sau chiar pe seama intereselor noilor democrații din Est a sporit, în rândul acestora, insatisfacția și deziluzia față de perspectivele pe care le vedeau larg deschise în fața lor după schimăarile politice spectaculoase din 1989-1991. În sfârșit, criza politică din vara anului 2012, care a perturbat serios societatea româneasăa și în care demnitari de vârf ai instituțiilor europene au avut intervenții de un partizanat evident și în forme de-a dreptul ofensatoare, amintind de practicile foștilor «prieteni mai mari» de la Răsărit, a sporit considerabil reticențele și, pentru un procentaj popular în creștere, animozitatea, pâna la ostilitate uneori, față de instituțiile europene și în primul rând față de Consiliul Europei.
Fapt este că împlinirea a cinci ani de la intrarea României în Uniunea Europeană nu a fost privită și marcată în țară ca un moment sărbătoresc iar unii au preferat chiar ca aniversarea să treacă pe cât posibil mai puțin observată. Deviza cea mai potrivită pentru atmosfera în care s-a consumat momentul a dat-o probabil fostul ministru de Externe iar apoi consilier prezidențial Cristian Diaconescu, care și-a intitulat un text pe subiect «La mulți ani și să ne fie rușine!». Cât privește bilanțul acestor primi cinci ani de apartenență la UE, cei ce s-au încumetat să-l întocmească s-au poticnit în dispute interminabile privitoare la sumarizarea avantajelor și dezavantajelor și la calculul cifric al sumelor primite sau plătite de România în relația cu instituțiile de la Bruxelles. În ce privește «cât a dat» și «cât a primit» România după cinci ani de apartenență la UE, controversa ramâne în continuare deschisă.
Deschisă ramâne însă, înainte de toate, posibilitatea reală a României de a decide pentru o nouă formulă de evoluție a țării, una cât mai potrivită interesului național și cât mai realist concepută ținând seama de contextul european și mondial. Această carte demonstrează și ea, cât se poate de convingător, că pentru România este posibil și intens oportun un nou pattern de dezvoltare, ceea ce înseamnă și un nou tip de relații cu Uniunea Europeană, din multele care pot ieși din imaginația și competența celor în drept, dar și din înțelepciunea cu care ar urma să fie aleasă varianta optimă pentru interesul național. Este, desigur, de la sine înțeles, că orice posibilă soluție va trebui să se axeze, ca și până acum, pe brandul neclintit și neștirbit al Europei de emblemă a libertății, democrației, protecției sociale, culturii și civilizației, prosperității societăților omenești, valori cu care Vechiul Continent a înnobilat atât cât s-a putut istoria lumii în ultimele două milenii.
O istorie și o lume fără Europa ar fi de neimaginat. Nici o lume fără Uniunea Europeană, cu toate crizele, imperfecțiunile, deficiturile, dublele standarde și discriminările sale, nu mai pare posibilă. Politologul redutabil care este Moises Naim, fostul redactor șef al lui -Foreign Policy-, care i-a clădit acestei publicații o autoritate de prim rang, se întreba la un moment dat ce ar pierde lumea (deci nu statele membre, ci lumea) dacă Uniunea Europeană s-ar destrăma sau ceva pe-aproape. Scenariu, dupa părerea lui, nu întru totul fantasmagoric, căci Europa Unită se luptă, mai mult ca alții, cu criza, iar Germania, care «se scoate» mai ușor din momentul dificil, nu mai pare prea dispusă să plângă pe morminte straine, fie ele și ale partenerilor europeni. Ba, susține Naim, Berlinul ar putea deveni chiar «lichidatorul» UE, după principiul, am adăuga, «Eu te-am făcut, eu te omor». Fantezii, desigur, dar zborul lor aiurea are drept combustibil și un dram de adevăr. Dar nu asta dezvoltam acum. Naim își propune să spulbere divagațiile în chestiune prin metoda reducerii la absurd. Să presupunem că Europa Unită ar dispărea. «Ar fi mai rău pentru toată lumea», se grăbește el să afirme, înainte de a produce demonstrația.
Căci: Europa iradiază valori și standarde ce devin tot mai rare în lumea de azi. Declinul economic și politic al Vechiului Continent i-ar reduce influența pozitivă asupra altora. Europa repudiază războiul mai mult ca alții, dupa lecția cumplită a celor două războaie mondiale (nu zicea chiar un autor american că ai lui vin de pe Marte și europenii de pe Venus?). Când vine vorba de violarea drepturilor omului prin lumea a treia, sau fosta lume a treia, sau altundeva pe glob, nu Rusia, nu China, nici chiar Statele Unite nu sunt primele care să reacționeze, Europa e cea mai promptă. Sistemele de sănătate publică, asistența socială, muncă, pensii etc., apărute în Europa și adoptate peste tot, fie ele imperfecte și mai aproape, văzând cu ochii, de impas, nu au încă înlocuitor rezonabil și plauzibil. Toleranța religioasă și secularismul, ce definesc Europa inhibă, cel putin moralmente, fundamentalismele de tot felul, și pe propriul continent, și dincolo de el. ?ê?£i «guvernarea colectiva», ca experiment al globalizării ce-și caută o formulă general-acceptabilă, adică mai puțin apăsată de amprenta americană, este mai concretă și mai îndrăzneață în tentativele sale decât ceva similar, prin alte părți de lume.
Idilizează acest tablou chipul Europei? Poate, dar pentru sugestivitatea tabloului, se poate accepta. Oricum, cu o Europă, una Unită (chiar dacă nu prea unită), lumea e nu numai mai diversă, dar parcă și mai umană. De «laboratorul european», lumea are în continuare nevoie. De «aventura europeană» care a început prin «descoperirea» altor spații ale globului (căci zicem că Europa a «descoperit» America, Australia etc., nu invers), lumea are încă nevoie. Mai ales că în viitorul apropiat, extra-europenii impetuoși îsi vor asuma preeminențe crescânde.
Din nenumărate alte rațiuni lumea are nevoie de Europa Unită, indiferent de framântările și căutările, performanțele și insuccesele care-i jalonează drumul. Iar această carte, contrar oricăror aparențe sau răstălmăciri răuvoitoare, nu este prin nimic nici antieuropeană, nici anti-UE. Este o carte care-și propune să îndemne la reflecție asupra căilor de dezvoltare viitoare a României și să stimuleze o dezbatere publică responsabilă asupra căii de urmat.
Corneliu Vlad
