Dintr-un proiect geopolitic care se anunta, pe ruinele fumegande ale razboiului mondial si pe mostenirea ostilitatilor cronice dintre mari puteri continentale, iar apoi in contextul razboiului rece, ca o idee si o constructie temerara dar si realista, benefica si pentru Europa, si pentru fiecare dintre statele ei, Uniunea Europeana prezinta tot mai multe vulnerabilitati. Enuntul lor e arhicunoscut, loc comun, banalitate si nimeni nu se mai straduieste sa le ascunda si nici macar sa le justifice, dar-mi-te sa le elimine. Tendinte centrifuge, deficit de democratie si exces de birocratie, duble standarde, politica externa confuza si politica de aparare zero, clivaje interne Vest-Est si Nord-Sud, hegemonism si interese inguste etc.
Un turnesol excentric, dar prin aceasta si mai sugestiv, este prestatia europeana a premierului ungur Viktor Orban, care si-a compus in ultimii ani o imagine de “copil teribil” al UE. Reteta e simpla si deloc originala: el capitalizeaza viciile constructului european, clameaza pretutindeni, incepand cu aulele impozante de la Bruxelles si Strasburg, ca “imparatul e gol” si agita fara inhibitii sloganurile iliberalismului si autoritarismului. A amesteca intr-un discurs eclectic bunele si relele indraznetei constructii europene, care a asigurat – si inca asigura – pacea si securitatea, dar chiar si relativa prosperitate a statelor membre este o formula verificata si de succes pe termen scurt. Viktor Orban spune, de fapt, ceea ce toata lumea stie: UE nu este un proiect perfect. Ceea ce nu-l face insa inutil. Daca din spitale nu toata lumea iese vindecata, nu inseamna ca spitalele trebuie desfiintate. Un discurs demolator poate pronunta oricine. Dar nu oricine stie – sau vrea – sa propuna solutii pentru depasirea momentului critic in care se afla astazi Europa Unita.
Dincolo de agitarea formulelor drapate in neopopulism, suveranism si iliberalism, gesticulatia politico-diplomatica a liderului de la Budapesta submineaza solidaritatea si coeziunea Uniunii, cu extensii paguboase pentru toata lumea (incepand cu Germania, principalul beneficiar al integrarii europene). Dar implicatiile unei asemenea atitudini au o miza mult mai mare si ea depaseste preocupant cadrele politicii curente si politicianismului de uz intern sau regional.
Pe fondul teribilismelor premierului Orban, in Europa Centrala s-a coagulat un manunchi de state, in Grupul Visegrad, dar care-si gaseste sustinatori nu doar in cadrul UE (Austria, Italia etc.), ci isi inafara cadrului comunitar. Budapeste mizeaza tot mai mult pe relatiile cu Rusia (fapt de salutat, daca n-ar fi demers unilateral, ci unul armonizat cu partenerii comunitari si ca parte a unor initiative de politica externa europeana coordonata), iar fostul consilier prezidential american Steve Bannon lucreaza, in perspectiva europarlamentarelor de anul viitor, la o “miscare” neopopulista in interiorul UE ca o contrapondere la actualul grup popular european. Nici Rusiei, nici Americii, iar mai nou nici Chinei nu le este indiferent incotro se indreapta Europa si, ca superputeri politico-militare cu viziune si actiune globala, au interese proprii de propulsat pe Vechiul Continent.
Care poate fi rezultatul unor asemenea tentative care depasesc sfera comunitara europeana? In cadrul UE, se prefigureaza o noua falie, intre promotorii integrarii si iliberalistii-suveranisti. La nivel geopolitic extins, un risc sporit si cu consecinte incerte, chiar daca tot mai previzibile. Caci nu este vorba doar de o confruntare – care se materializeaza tot mai distinct – intre Grupul Visegrad, Austria, Italia etc. si contraforta pe care incearca sa o injghebeze, cu sanse precare, presedintele francez Macron.
Rezulktatul este ca asupra Europei Unite planeaza tot mai evident perspectiva disolutiei sau macar a blocarii institutiilor integrarii (dar si scindarea intregului spatiu continental), prin divizarea UE in trei blocuri Europa occidentala, pe linia traditionala care a prezidat proiectul de la inceputurile sale, o Europa “extra-UE” (Rusia, Turcia etc.) si o “Noua Europa”, cum a numit-o un fost sef al Pentagonului, care sa se interpuna in zona dintre ele.
“Noua Europa”, chiar daca nu-si asuma in mod deschis (deocamdata?) un asemenea obiectiv, ar urma sa preia rolul, deloc de invidiat, cum a demonstrat-o istoria relativ recenta, de “cordon sanitar”, “zona tampon”, Europa Mediana/Centrala/ fosta Rasariteana, Intermarium etc., care, din interbelic si pana la incheierea razboiului rece a fost spatiul european cel mai agitat, nesigur, rascolit, al continentului de pe care au izbucnit cele doua razboaie mondiale. O parte de Europa ale caror state s-ar oferi, de buna voie, ca teren de infruntare intre Rusia si Occident, cu tot cortegiul de urmari greu de prevazut ale unei asemenea pozitii si misiuni de mare risc. Acest nucleu geografic european, despre care fondatorii geopoliticii moderne spuneau ca acel care il stapaneste, va stapani lumea, trebuie sa se tina deoparte de uriasele raporturi de forte planetare, de marile jocuri de putere la nivel mondial, care pun fata in fata puteri coplesitoare si unde “Noua Europa” ar fi nu subiect ci obiect. Inclusiv de intelegeri, peste capul lor, intre protagonistii foarte mari de anvergura globala.
Oricat de ademenitoare ar putea parea revendicarile si fronda premierului Orban, interesele Europei si ale popoarelor ei impun coeziune, solidaritate, simfonie, empatie, coordonare si unitate de actiune, spre binele comun
Iar ezitarile si discordantele inaltilor birocrati de la Bruxelles fata de teribilismele Budapestei lui Orban nu fac decat sa impinga Uniunea Europeana intr-un impas al carui rezultat final nu poate fi decat sfarsitul experientei europene de pana acum.
