Din cartea „Cei dintâi vor fi cei din urmă“ a lui Larry Watts aflăm că în 1955, când Gheorghiu-Dej i-a propus reprezentantului oficial american la București „relații culturale și economice apropiate între România și Statele Unite“, diplomatul de la Washington, luat prin surprindere, a calificat oferta ca fiind „fără precedent“, dar s-a grăbit să recomande șefilor de acasă prudență și imobilism. Suspiciunile Americii și ale Occidentului în general față de noul curs al politicii României s-au datorat mai multor factori, și, nu în ultimul rând, „fitilelor prietenești“ băgate de către tovarășii de „“lagăr socialist“. Din anii 1950 și până în 1989, dar și după, România a avut parte de cele mai felurite lucrături de acest tip , „țările frătești“ în frunte, desigur, cu URSS au făcut totul pentru a o torpila în fața Occidentului. Bucureștiul era prezentat ca un cal troian al Moscovei în lumea vestică sau pur și simplu ca un actor internațional neserios și excentric.
Se poate spune, și de altfel am mai spus-o, că în ce privește poziția și comportamentul României în lume, există un fel de „excepționalism“. Un excepționalism pe care, mai detaliat și mai argumentat decât oricine, îl descrie Larry Watts. După război, României „i-au făcut-o“ în primul rând aliații, care nu au recunoscut-o ca fiind de-a lor și au lăsat-o la Estul în Europa divizată, unde a fost integrată, la grămadă cu alte state din zonă, în structurile politice, militare, economice, ideologice etc. de sub hegemonia Moscovei. Dar, spre deosebire de celelalte „națiuni captive“ din Est, în tot acest răstimp de până în 1989, România a monitorizat cu atenție, răbdare și tenacitate orice fereastră de oportunitate s-a putut deschide pentru a se desprinde treptat din îmbrățișarea sufocantă a prietenilor impuși. ?ê?£i, de câte ori a putut face un pas cât de mic spre eliberare de sub hegemonia Moscovei, nu a ezitat să-l facă. Totul s-a petrecut, însă, pe cât posibil de nespectaculos și de discret. Bucureștiului nu-i slujea să se pună paie pe foc printr-o propagandă ce viră spre antisovietism. Moscova n-avea interesul să se bată moneda pe migrenele pe care i le pricinuiește tot mai des recalcitranta Românie. Alte țări socialiste, din „lagăr“ sau Iugoslavia, erau oarecum geloase pe politica de emancipare, temerară și imaginativă, a Bucureștiului. În sfârșit, Occidentul se prefăcea mai degrabă că nu observă sau nu pune mare preț pe demersurile independente ale Bucureștiului, pentru a nu irita în plus Moscova. În plin război rece, o complicitate cvasigenerală părea să se fi instaurat în ambele tabere ce se confruntau în războiul rece asupra prestației internaționale a României. De aici, ideea de „excepționalism“ românesc, pe care aliați de ieri – dar și unii de azi – ai României o resping. Este, de aceea, meritul cert al lui Larry Watts că afirmă și argumentează semnificația acestui episod istoric singular din vremea războiului rece. Asemenea marilor istorici ai Franței din secolul al XIX-lea care au susținut cu folos cauza românească în fața Europei, istoricul american Larry Watts, imun și la apologetica penibilă sau naționalismul desuet, dar și la criticile detractorilor de tip internaționalist sau globalist, pune în matca lui firească, pentru viitorime, un capitol răvășitor din istoria României.
Corneliu Vlad
