Retorica politica internationala privilegiaza, de la o vreme, intrebarile despre Rusia. Incotro se indreapta Rusia? Ce are de gand Moscova? Si, mai ales, ce va face Putin? Inainte insa de a(-si) raspunde, unii, mult mai putini, se mai intreaba, totusi, si daca intelegem corect Rusia (intelegere neinsemnand, in mod automat, incuviintare, acceptare, aprobare). Si de aici, alta discutie, in care ajungem iar sa ne intrebam: cati dintre noi cunosc, intr-adevar, cat ceva mai mult despre Rusia si rusii de astazi ( cu binele si relele aferente)? Si, mai ales, cati asemenea specialisti mai avem? Iar cei ce stiu mai mult in materie, prin formatie profesionala, experienta de viata etc., sunt oare solicitati de cei in drept sa decida si, in general, in legaturile noastre cu Rusia si spatiul postsovietic?
Despre enigma, misterul, sarada etc. numita Rusia s-a scris si s-au emis vorbe de duh (Churchill etc.) cat nu poti citi intr-o viata. Un diplomat american spunea ca acela care pretinde ca ii intelege pe rusi e la fel de mincinos ca unul care se lauda ca a baut toata noaptea sampanie si nu s-a ametit. Oricum, cei ce se dedica, prin profesie ori pasiune, cunoasterii si intelegerii faptului rusesc sunt niste temerari, iar in multe conjuncturi istorice sau politice au parte mai degraba de ingratitudine, suspiciune sau atitudine idiot-aroganta din partea feluritilor contemporani, inclusiv oficiali.
Nimeni nu neaga ca relatiile romano-ruse poarta o traditie care nu e rasfatata doar de momente luminoase, ci e incarcata mai cu seama de dramatism si tragedii, iar intr-o asemenea situatie, nu este deloc greu ca, asa cum spune Poetul, sa se ajunga la situatia cand “Gandirile-mi rele sugrum cele bune”. Istoricii si politologii au migrene cand se incumeta sa explice realitati parca tot mai incalcite, dar tot realitatea este aceea care poate aseza, si aici, adevarul in drepturi. Bunaoara, povestea unui om, a unei familii, a unui sat de pe Prut, de la granita pana mai ieri romano-sovietica. Un rau de care localnicii nu aveau voie sa se apropie pentru a se scalda ori a pescui sau a culege mure din tufele de pe mal decat cu aprobare, o data pe saptamana.
Povestitorul-autor al cartii “Scutul de speranta”, este scriitorul, traducatorul literar si translatorul oficial, diplomatul si profesorul universitar Mihai Maxim, al carui tata a luptat in al doilea razboi mondial pe frontul de Rasarit, a cazut prizonier si a lucrat la minele din Donbas, iar el insusi avea sa studieze la universitate rusa (si romana, si franceza), dupa care a practicat indeletnicirile amintite o viata intreaga in sau in legatura cu spatiul rusesc. Le revine tot istoricilor si politologilor sa lamureasca paradoxul. Sau poate bunul simt poate explica mai lesne acest tip de situatii, dintre care, in carte, se detaseaza net, prin complexitatea ei, urmatoarea, din anii razboiului. In 1944, cand au intrat rusii in sat, micutul fiu de taran isi cauta un mielusel cand un soldat rus il intreba in romaneste: “Ce cauti aici? Aici traiesti? Unde-i tat-tu?”. Si copilul raspunde dupa cum se tot vorbea in sat: “La razboi sa impuste rusi”. La care militarul sovietic, adica flacaul basarabean inrolat in Armata Rosie, l-a dus urgent acasa si s-a rastit la bunicul lui: “De ce lasi baietu’ de capu’ lui? Vorbiesti si nu trebui”.
Romani, rusi, basarabeni, razboi, eliberare/ocupatie/convietuire. Pe scurt, vremuri complicate. Urmate de altele, mai linistite oarecum, dar nici ele intru totul firesti. Autorul a lucrat in conducerea partii romane la constructia Combinatului dela Krivoi Rog. “Lucrare grandioasa, poate cea mai mare ca valoare si complexitate realizata vreodata de Romania peste granite”. Romanii s-au angajat intr-un efort imens, material si uman, in conditii grele de tot felul, cu situatii delicate in raporturile cu partenerii din CAER. Dar au fost si lucruri frumoase, performante comune pe santier, iubiri, casatorii, prietenii … Lucrarile urmau sa fie terminate in 1990, insa tumultul istoriei le-a sistat. Au urmat jaful si paragina. Dar a fost o experienta pasionanta, evocata “cu caldura, dar si cu durere”, combinatul ajungand parca “ o fiinta draga, rapita si siluita de niste brute fara suflet”. Ce a insemnat Krivoi Rog pentru povestitor? Ambitie personala, spirit de aventura, viata si munca in spatiul activ de limba rusa etc. Dar si putinta de a intreprinde o necesara si dureroasa reparatie istorica, dupa “chinurile si umilintele pe care le-a indurat tatal meu, prizonierul roman Ilie Maxim, in cei doi ani de prizonierat la minele din Ucraina. Acolo, unde el fusese dus sub escorta, eu mergeam cu masina; el fusese prizonierul roman numarul X, eu eram reprezentantul Romaniei”.
Istoria se indura uneori sa mai daruiasca si reparatii.
