Președintele Vladimir Putin nu se dezminte de consacrata sa imagine de Superstar al istoriei de la început de secol XXI. Șeful statului rus a ținut să supervizeze personal, la fața locului, începerea marilor manevre militare ruse în zona Marii Negre. În același răstimp, ministrul rus al Apărării, Serghei Soigu a anunțat o “prezență permanentă a navelor militare rusești” în Marea Mediterană iar amiralul Viktor Cirkov, comandantul șef al marinei militare ruse a anunțat că aceasta prezența permanentă va fi asigurată de un număr de cinci-șase nave care se vor afla sub comanda Flotei Marii Negre a Rusiei. Flotă care-și află baza în portul ucrainean Sevastopol și a cărei prezență acolo este garantată, până în 2042 în orice caz, de un acord ferm între Moscova și Kiev.
La peste două decenii după dezmembrarea URSS, când Federația Rusă a pierdut mult din deschiderea sa teritorială la Marea Neagră, Moscova reafirmă decis preeminența rusă – alături de cea a Turciei – în spațiul pontic.
Rusia post-sovietică este decisă să depășească faimoasa condiție de putere continentală, de “inimă a lumii” (heartland) – care în linii mari coincide cu teritoriul Rusiei – pe care i-o hărăziseră (sau la care o condamnaseră?) Mackinder și geopoliticienii “tradiționali”din secolul trecut. Rusia de azi se exercită tot mai evident și ca putere maritimă semnificativă – în primul rând regională (între altele, în zona Marii Negre) și continentală (în bazinul Mediteranei).
Propensiunea maritimă a Rusiei este, de altfel, o tentație istorică, indiferent dacă luăm sau nu în seamă textul atribuit lui Petru cel Mare ca “Testament”, în care se vorbește de visul accesului rus la Bosfor și la “marile calde”. Istoria militară a Rusiei nu consemnează poate mari victorii în bătălii navale, dar de la războiul rece încoace, submarinele cu rachete și încărcături nucleare ale Rusiei nu pot fi neglijate în calculele de securitate globală. Rusia își reactivează bazele navale din Vietnam și Cuba, iar intransigenta poziție a Moscovei în criza din jurul Siriei este direct legată de prezența militară rusă în portul sirian Tartous, unde se află principalul punct de staționare al marinei militare ruse în Mediterana.
La începutul lui 2013, de la Moscova se anunța ca iminente cele mai mari exerciții militare ale Marinei Militare Ruse din ultimele decenii (adică, mai pe înțeles, primele mari manevre navale după dezmembrarea URSS). Aceste exerciții comune urmând să angajeze toate cele patru flote ale Marinei Militare Ruse iar teatrul lor de operațiuni fiind Marea Neagră și Mediterana. Și iată că manevrele de primăvară din Marea Neagră din acesta primăvara par să fi intervenit intempestiv în acest calendar, par să cadă ca o surpriză. Agenția Reuters scrie că ele au fost “neplanificate” iar Rusia nu și-a anunțat în prealabil partenerii asupra lor (un oficial rus a explicat însă că notificarea nu e necesară când efectivele angajate sunt de sub 7000 de militari).
Redevine Rusia o mare putere preocupantă pentru pacea lumii? A explica cele de mai sus apelând la rudimente ale logicii războiului rece e nu doar hilar ci și nefolositor. Diplomația canonierelor nu se mai practică azi sau nu, în orice caz, în partea noastră de lume. România și Ucraina și-au rezolvat diferendul pontic pe calea justiției internaționale iar în contenciosul ruso-ucrainean privind Sevastopolul s-a luat în calcul și factorul energetic. Politicii de forță din vremea războiului rece i se substituie formulele subtile și eficiente de acțiune pe care le oferă soft power.
Iată de ce, când e vorba de relațiile dintre România și Rusia, nu manevrele militare ale navelor rusești din Marea Neagră trebuie să ne preocupe în primul rând.
Corneliu Vlad
