Este curios cum primul val – chiar prelungit – de reactii la iesirea Marii Britanii din UE evita ori expediaza sumar sau epidermic efectul poate cel mai important indeosebi pentru europenii continentali, iar pentru est-europeni, cu atat mai mult: noua pozitie a Germaniei in Europa Unita. S-a glosat in fel si chip despre cat de vinovat (sau nu) e Berlinul de preinfarctul european, despre ce si cat vor pierde Germania sau Marea Britanie prin Brexit, despre cat de asemanatoare sau nu sunt cele doua “doamne de fier” ale Europei – cea de la Berlin si cea care se va instala la Londra. Dar noul, viitorul statut european al Germaniei a intarziat sa-i solicite, asa cum ar fi fost de asteptat, pe analistii de toate calibrele, chiar daca, de la bun inceput, cel putin cateva lucruri au fost cat se poate de clare.
Iar primul adevar pe care il consacra evenimentul Brexit este ca, prin defectiunea britanica, Germania se trezeste hegemonul de netagaduit al Europei. Ghinionul ei! – vorba presedintelui. Pentru a se ajunge aici nu a fost nevoie nici de razboi mondial, nici de santaj sau presiuni si nici macar de promisiuni ademenitoare ale Berlinului catre partenerii sai europeni. Dupa cum, nu s-a tras nici macar un foc… de artificii. Dupa o prima reactie de stupoare, lucrurile au inceput sa reintre treptat in rutina cotidiana, pentru a se impotmoli in intrebari tipice de analisti precum: oare chiar pleaca sau nu pleaca Marea Britanie si daca da, cand, in ce conditii, insa Scotia, ramane oare in UE etc. etc. Dar de ce ne-ar interesa pe noi, continentalii, asemenea chestii de bucatarie ale perfidului Albion?
Rastimp in care, insa, Berlinul a inceput sa-si savureze discret si tihnit spectaculoasa victorie care – performanta si mai spectaculoasa – pare sa fi trecut abia luata in seama. Natiunii germane ii este dat sa consemneze in istoria sa contemporana, dupa doua mari infrangeri in razboaiele mondiale ale secolului trecut, doua mari victorii, cucerite pasnic, pe timp de pace: reunificarea tarii si consacrarea – chiar daca nu oficial – preeminentei Germaniei in constructul european.
Emulii europeni ai Berlinului au disparut fara ca primul dintre egali sa miste un deget. Franta, care a ajuns simplu figurant in faimosul motor franco-german al UE, odata cu reunificarea Germaniei, s-a resemnat resorbindu-si elegant si tacut frustrarea. Italia, care n-a aspirat de altfel niciodata la pozitia suprema (nici macar ex aequo) pe continent e prinsa in propriile probleme. In sfarsit, Marea Britanie, vesnicul partener recalcitrant, mai mult sau mai putin european, osciland mereu intre splendida izolare reconfortata de faimoasele sale relatii speciale cu America si cochetaria manierata dar rezervata cu vecinii continentali si proiectele lor, a decis in sfarsit, sa se retraga din Europa Unita, urmand ca despartirea sa fie cat mai putin dureroasa si traumatizanta, adica, daca s-ar putea, un fel de “Adio, dar raman cu tine”.
Tentatia scenaritei e mare in fata acestui moment european astral pe care-l cunoaste acum Berlinul si fara a dezvolta sf-uri politice, ne putem intreba, totusi, daca era pregatita Germania pentru o asemenea intorsatura a lucrurilor, intr-un moment in care Uniunea Europeana parea sa se adanceasca intr-o fundatura fara iesire sau, poate mai corect spus, ajunsese la un plafon peste care parea ca nu mai poate urca. Si iata ca s-a putut, Brexitul a dat Berlinului (secondat, asa cum e cuviincios, de Paris) un semnal prompt si imperativ pentru urgentarea si adancirea integrarii europene. Brexitul a desfacut larg aripile vulturului din heraldica imperiala a Reich-urilor. La cateva zile dupa referendumul britanic, ministrii de externe german si francez au si scos la iveala un document temeinic elaborat (cand or fi avut timp oare?), au avut grija sa ajunga “printr-o indiscretie” in presa si au lansat astfel un balon de incercare pe o tema cat se poate de delicata: integrarea politica a contientului. Caci documentul rapid pus in circulatie este un fel de proiect al Statelor Unite ale Europei. E document oficial? – s-a intrebat lumea prin Europa. Da si nu prea, e adevarat, e semnat de cei doi ministri, dar nu e oficial, sunt opiniile lor personale, a fost explicatia Berlinului… Cam ciudata explicatie. Mai ales ca documentul “personal” al celor doi oficiali a si fost supus atentiei omologilor lor din tarile Grupului de la Visegrad.
Sa fie oare un semn ca Germania nu mai are timp de pierdut, ca a si inceput sa-si ia in serios rolul de locomotiva – dar si de conductor, si de controlor, ba chiar si de acar – al trenului integrat european?
