Europa Unita pare bagata in centrifuga. Din bolul comunitar tind sa tasneasca inafara membri mari si mici. Marea Britanie face nazuri tot mai des si pune conditii tot mai mari. Olanda nu vrea acord cu Ucraina. Polonia si Ungaria scartaie la deciziile Bruxellesului de infiere a refugiatilor. Nici alte state membre nu se simt in UE ca in cea mai buna dintre lumi. Cineva ar trebui sa-i adune pe toti si sa le dea tonul. Dar cine sa o faca? Cine e seful? Sau macar primul intre egali? Tandemul Franta-Gerrmania s-a risipit pe nesimtite parca, s-a pierdut in trecut, caci misiunea sa istorica s-a incheiat dupa reunficarea Germaniei si abandonarea complexului de vina istorica a Berlinului. Atunci, noua Germanie, cea reunificata, ar trebui sa preia ferm fraiele? Dar aceasta Germanie pare ca nu vrea sa conduca. Sau, uneori, dimpotriva, pare sa incerce pusee dictatoriale (vezi punerea la punct a Greciei). In fond, domina sau nu Germania Uniunea Europeana? Sau, mai potrivit spus, o face cum trebuie?
Dominatia germana – acest subiect vast si generos, beneficiaza in analize, dincolo de poncifele inerente, si de abordari mai nuantate. Asa de pilda, economistul si filozoful francez Frederic Lordon sustine ca “realitatea europeana dizgratioasa” –cum o numeste el – a acestei dominatii nu poate fi negata, dar poate ar fi mai potrivit sa se vorbeasca nu de o “dominatie germana”, ci mai degraba de un fel de “rasism economic”. Pentru ca, explica autorul francez, “nu este vorba de o dominatie a Germaniei-natiune, este dominatia Germaniei-capital”, chiar daca e vorba, fireste, de capitalul german. Si ca orice alt capital, si cel german ”cauta sistematic avantajul competitiv care sa-i asigure suprematia economica”.Nu este asadar nevoie de a invoca vreo “pulsiune nationala de dominatie”, pentru ca aceasta “pulsiune” este continuta in chiar miezul logicii capitalului, insista, in explicatie, autorul mentionat.
Si totusi, dominatia – fie ea si economica sau a capitalului – pe care o exercita Germania pe continent are o marca specifica (pentru a nu spune neaparat una specific germana). Ea tine tocmai de eternul paradox german, declinat in fel si chip (prea mare pentru…, dar nu indeajuns pentru…). O caracteristica pe care acelasi economist francez o numeste “relatia nefericita sau cel putin inconfortabila” a Germaniei cu propria sa dominatie. O exprimare ce pare cam ironica, exprimata in termeni parca mai degraba freudieni. Vorbind despre SUA, politologul american Richard Haas lansa sintagma reluctant sheriff (serif reticent), care presupune abandonarea oricarui proiect deschis imperial, dar nu si renuntarea la responsabilitate de facto pentru ordinea internationala. O linie de conduita cu continuitate in raporturile hiperputerii americane cu lumea, care daca in anii cei mai cumpliti ai razboiului rece s-a numit politica “de indiguire” sau politica “pe marginea prapastiei”, in timpul presedintiei Obama s-a reintrupat in sintagma “leading from behind”, a conduce din fundal. Asemanatoare ar fi si abordarea Berlinului in problematica Europei, mai ales astazi, in contextul particular al uniunii monetare europene. ”Germania este incurcata de propria sa dominatie – afirma Frederic Lordon . Germania nu stie ce sa faca cu propria dominatie, pentru ca ea insasi si-a oferit de catava vreme motive intemieate pentru a nu-si exercita, intr-o oarecare masura sau intr-un anumit mod, dominatia”.
Rolul de hegemon intr-un regim monetar international impune responsabilitati si indatoriri , ceea ce nu inseamna ca acest rol trebuie abandonat, pentru ca, pe de alta parte, apare riscul pierderii controlului asupra propriei monede (putem sa-i spunem euro). Iar atunci cand o asemenea eventualitate incepe sa se dezvolte, cum a fost in 2012 cu statele sud-europene numite dispretuitor PIIGS, seriful reticent german al zonei euro s-a simtit nevoit sa actioneze cumva, dar numai dupa lungi si complicate tentative de amanare a momentului de luare a deciziei.
De ce s-ar lasa Germania sa fie rugata sa preia leadershipul european, ca mireasa la pat, cum se zice in popor? Si ea, vorba unui cantec, tot, popular, “ba nu vrea / ba se lasa”. Intr-un amplu articol intitulat :”Despre dominatia germana (ce este si ce nu este ea)” publicat in iunie 2013, acelasi Frederic Lordon descrie pe cat de plastic, pe atat de subtil modalitatea prin care Berlinul intelege sa-si exercite dominatia la nivelul continentului. “Cel mai rau lucru este ca, instalata in pozitia de hegemon, Germania refuza sa-si exercite indatoririile (…). Germania nu a avut un proiect de dominatie: ea a fost animata doar de dorinta, dar una frenetica si cu orice pret, de a face drept din ideile sale fixe, intrand in constructia monetara europeana. Odata ce aceasta manie a fost inscrisa in institutii, ea n-a mai vrut sa auda cu nici un chip despre constrangeri care deriva din pozitia sa hegemonica in care s-a impus si, fara a acorda cea mai mica atentie binelui colectiv, al carui gestionar de facto este, s-a dedicat frenetic demersurilor sale de corectie totala.” In esenta, este vorba de lipsa unui proiect, dar de o actiune practica tenace.
”Germania, incheie necrutator economistul francez, domina in maniera cea mai proasta, pentru ca, de la bun inceput, dominatia sa nu este produsul unei vointe de putere, ci al unei spaime de nestapanit, gata sa ia forma unei curse oarbe, fara proiect si cu o lipsa totala de discernamant. “