Istoricul Ion Constantin și Biblioteca Metropolitană București produc un eveniment editorial prin reeditarea lucrării «Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice internaționale (Contribuții la cunoașterea raporturilor diplomatice romano-ruse)», autor Dumitru Th. Pârvu. Mai întâi, două nedumeriri: de ce un titlu atât de lung și cine este autorul? Cartea reproduce teza de doctorat a acestui intelectual devenit istoric din patriotism (căci a profesat ca institutor și ofițer). Scrisă în anii 1940 și susținută la Universitatea «Ferdinand I» din Cluj-Sibiu, în februarie 1944, lucrarea a avut soarta ingrată impusă de regimul comunist ce se va instaura peste numai câteva luni: interzisă și îngropată în uitare deplină. Iar autorul ei, proscris, avea să traiască de atunci încolo în umilințe și privațiuni și să părăsească viața nu se știe nici azi când și nici dacă mai are sau nu descendenți. În impresionanta bibliotecă ce s-a scris asupra Basarabiei în ultimele două secole, de când pământul dintre Prut și Nistru al Moldovei istorice a devenit problemă de drept internațional, această carte are un destin singular: a fost scrisă, a fost prezentată public și a apărut într-unul dintre cele mai nedorite și mai atroce momente ale relațiilor româno-ruse – războiul care a început cu «Ordon, treceți Prutul» și s-a terminat cu «un comunicat important pentru țară». Între care, timp de câțiva ani, vieți curmate, dezastre, nenorociri, samavolnicii, răni care sângerează și astăzi. În acest ambient de coșmar s-a născut cartea de față, de rigoare științifică exemplară, temeinică în afirmații, obiectivă în judecăți, cumpănită în tonalitate, ne-vătămată de dezvoltările incendiare ale clipei istorice în care a apărut. O carte care, lucru foarte important, nu este antirusească, dar este una antiimperialistă, antiinternaționalistă, antiexpansionistă. Iată cum judeca autorul intrarea României în al doilea război mondial: «La 22 iunie 1941 România epuiza orice măsuri pașnice și orice speranțe de îndreptare în liniște și pace. Întreaga ei ființă fizică și morală era în joc și intregul edificiu teritorial zguduit. Războiul se impunea în mijlocul unei nenorociri îngrozitoare ce pândea întreaga existanță a statului român și fără ajutor străin eram în situația unor noi perspective de jertfe teritoriale». ?ê?£i: România nu a început un război de cucerire, ci de revendicare a provinciilor române răpite și de reinstaurare a legalității internaționale».
Argumentele de drept internațional (și nu numai) ale părților implicate, de-a lungul timpului, în marea dezbatere europeană asupra Basarabiei sunt prezentate riguros, corect și nepărtinitor. Incitantă este, însă, o factologie mai puțin – sau greșit – cunoscută. Câteva exemple. Dorința de a cuceri Constantinopolul și Țările Române aparține mai degrabă Ecaterinei a II-a decât lui Petru cel Mare, care, în 1718, se arăta cu totul dezinteresat de anexarea Basarabiei… În 1775, Ecaterina a II-a și Iosif al II-lea se gândeau să unească Muntenia cu Moldova, inclusiv Basarabia pe care să le numească Dacia (dar unde nu intrau nici Transilvania și nici Oltenia, pe care Habsburgii au și ocupat-o de altfel)… Sfetnici ai țarului, precum generalul Ciceagov sau amiralul Mordvinov gândeau că n-ar trebui anexată Basarabia și cu atât mai puțin Țările Române. Merită de reprodus un fragment dintr-un memoriu adresat de Mordvinov împăratului Alexandru I: «Bună stare a imperiului rusesc, singurul obiect în grija părintească a țarului, nu cere deloc anexarea Moldovei și a Valahiei. Nu cuceriri de noi pământuri, ci păstrarea neștirbită a strămoșeștii moșii poate, numai, să aducă slava cea adevărată și lauda veacurilor. Rusia nu are nevoie de teritorii noi…»…
În schimb, generalul Kiseleff, consacrat ca luminat guvernator al Principatelor și pus, după cum știm, pe modernizarea lor, propunea țarului mutarea frontierelor Rusiei mai spre vest de Prut, căci, susținea el, (nici) Prutul n-ar fi fost granița potrivită imperiului. Dar care: Elba, Rinul sau Amurul?
Corneliu Vlad
