A vorbi despre Rusia acum, în plină criză ucraineană, doar pentru a incrimina sau a da lecții și avertismente, este fără îndoială un drept legitim al oricui, e și o modalitate prin care îți definești propriile valori și interese ca țară, și poziția în zonă și în lume. E, deci, necesar, dar nu e și suficient atunci când afirmi că vrei să contribui la soluționarea acestui mare moment de încordare internațională de după încheierea războiului rece. Diderot spunea că pentru a te angaja într-o controversă, trebuie mai întâi să definești termenii. Ca să te descurci în marea răvășire din Ucraina și din jurul ei, trebuie să știi și să înțelegi cât de cât cum stau lucrurile pe-acolo – și politic, și economic, și istoric, și cultural, și geopolitic. Față de aceste mari tulburări care răvășesc Ucraina și care au reverberații mult mai profunde, reacțiile la cele mai diverse niveluri din România, de la cele înalt oficiale până la cele din mentalul colectiv sunt încărcate într-o proporție dacă nu alarmantă, în orice caz preocupantă, de subiectivism, partizanat sau măcar diletantism comod. Înțelegerea deficitară a realităților de la Est de România de către Bucureștiul oficial postdecembrist e notorie. ?ê?£i chiar dacă lideri occidentali, începând cu un fost președinte al Americii, ne-au felicitat pentru „expertiza“ noastră în materie de R. Moldova și ne-au văzut ca o punte salutară între Occident și Rusia, pe terenul faptelor contraperformanțele politicii și diplomației românești au fost cel puțin la fel de vizibile. La începutul anilor 1980 România a părăsit într-un mod ciudat de discret primul format de negocieri asupra crizei de pe Nistru, România nu a fost nici printre promotorii Parteneriatului Estic al UE iar disponibilitatea noastră de a participa la reglementarea situației din Ucraina, anunțată public de șeful statului, n-a fost auzită de aliații și partenerii noștri vestici. (O excepție salutară, vizita ministrului român de Externe la Kiev și Acordul româno-ucrainean de securitate încheiat cu acest prilej.)
Nici literatura de specialitate în limba română despre Rusia, Ucraina, în general arealul post-sovietic nu excelează prin contribuții suficiente cantitativ sau ca substanță. Sunt, de aceea, de salutat și de semnalat aparițiile editoriale cu adevărat necesare în materie, cum este, acum, cartea „Rusia. Paradigma eurasiatică – între teorie și realități geopolitice“, datorată tânărului Ionuț Constantin, intelectual de formație teologică, istorică și politologică. Cartea a apărut la tot mai „vizibila“ editură TopForm a politologului Vasile Simileanu, o editură al cărei palmares de specialitate (geopolitică, actualitate și relații internaționale, economie, științe militare etc.) se îmbogățește mereu.
E greu să scrii despre Rusia altfel decât emoțional, umoral, pătimaș într-o direcție sau alta. E mare riscul de a fi etichetat fie rusofil, fie rusofob. Ionuț Constantin trece teafăr printre cele două pericole și propune înțelegerea Rusiei în cheia euroasianismului. Concept promovat astăzi într-o modalitate de-a dreptul spectaculoasă de către faimosul ideolog Aleksandr Dughin, discipol declarat, între alții, și al gânditorului român Jean Pârvulescu, personaj prea puțin cunoscut în țară, căci a luat de mulți ani drumul exilului în Franța, unde s-a și stins. Pentru Dughin, euroasianismul este „o filozofie politică deosebită“, care nu e naționalism, comunism sau monarhism, nici curent nostalgic, revanșard, dar nici curent liberal, ci o a patra direcție politică a contemporaneității, după liberalism, comunism și fascism. Prin eurasianism, autorul acestei cărți interpretează și realitățile și căutările post-sovietice, și relațiile statelor din această zonă cu lumea, și relațiile UE-Uniunea eurasiatică.
Un merit capital al cărții este că extinde aria de abordare a relațiilor româno-ruse, în situația în care, de ani și ani de zile discuțiile rămân înțepenite pe câteva subiecte ajunse un fel de „cuie ale lui Pepelea“: Pactul Ribbentrop-Molotov, Tezaurul, prețul la energie… Dincolo de jocul de țăcăneală pseudodiplomatică de până acum, dincolo de înțepăturile și șicanele și obstrucționările reciproce, dar toate pe un fond general de stagnare și îngheț, cartea lui Ionuț Constantin deschide (sau redeschide) o serie de piste din relațiile româno-ruse mai puțin tratate (cel puțin public), începând cu eurasianismul, dar incluzând și mesianismul, ortodoxia, tentația celei de „a treia Rome“, străinătatea imediată, „Noul Imperiu“…
Corneliu Vlad
