Ce s-a reusit prin acordul de la Minsk? In primul rand, s-a decis incetarea ostilitatilor, dar de care, din pacate, multi se indoiesc ca va fi respectata. Exista, apoi, o opinie cvasiunanima ca marele castigator al “razboiului nervilor” de la Minsk este presedintele Putin. Fortele pro-ruse din Donbass au fost parte a negocierilor, deci au fost recunoscute cumva, frontiera ruso-ucraineana ramane inca o vreme permeabila pentru orice fel de trafic, regiunile din sud-estul Ucrainei urmeaza sa capete mai multa autonomie, sanctiunile impotricva Rusiei vor fi mai greu de instituit pentru ca multe alte probleme sunt in suspensie etc. Pe scurt, criza se cronicizeaza. Adica se intampla intocmai ce au prevazut unii: ca Moscova are interesul sa castige timp pentru a bloca parcursul european si euroatlantic al Kievului. O Ucraina sfasiata cum este cea de astazi nu va putea oricum sa se sustina singura economic si social. Occidentul si institutiile internationale nu au capacitatea sau interesul sa o faca. Kievul va trebui sa revina la reluarea si normalizarea a – sa zicem – bunelor relatii cu Moscova.
Ironia soartei face ca acordul de la Minsk, care are ca promotori occidentali doua puteri europene pare sa fi fost astfel facut incat chiar sa urmeze un traseu favorabil Moscovei. “Acordul privind conflictul ucrainean are şanse mici să-i limiteze ambiţia lui Vladimir Putin de a crea un stat marionetă în estul Ucrainei, care ar putea fi folosit pentru a sabota restul ţării. De fapt, în cazul improbabil în care va fi aplicat deplin, pactul ar putea face posibil acest proiect al preşedintelui rus”, comentează “Washington Post”, care dezaproba, si el, prestatia negociatorilor vest-europeni: “ Rezultatul negocierilor maraton de la Minsk reflectă dezechilibrul între un lider al Kremlinului care îşi foloseşte forţa militară şi liderii europeni care nu doar că nu sunt dispuşi să răspundă, dar încearcă să împiedice Ucraina să obţină mijloacele de care are nevoie pentru a se apăra. În schimbul promisiunii unei detensionări, care era scopul lor principal, liderii europeni l-au determinat pe Poroşenko să accepte condiţii care îi oferă lui Putin drept de veto asupra oricărui acord politic final în estul Ucrainei şi permisiunea de a continua să încalce suveranitatea ţării între timp”.
Pe multi cunoscatori notorii si experimentati ai vietii internationale, criza din Ucraina i-a cam lasat descumpaniti. Iar unii dintre ei nici nu ezita sa-si marturiseasca neputinta de a intelege si de a explica ce se intampla in lumea de azi. In vara anului 2014, unul dintre cei mai redutabili comentatori ai faptului international, istoricul si politologul francez Olivier Todd, facea o marturisire publica surprinzatoare, intr-un interviu acordat presei: “ Daca in trecut am reusit sa dau cateva lovituri predictive in priveste prabusirea URSS, slabirea Statelor Unite, revolutiile arabe sau esecul unui euro nascut mort, acum sunt nevoit sa recunosc ca aspectul total nou al situatiei actuale ma deruteaza. Iar daca astazi, in mod evident, nu-mi incetez cercetarile, sunt totusi obligat sa recunosc ca multiplicarea factorilor inediti fac aproape imposibila predictia”.
Perplexitatea analistului traducea de fapt starea de descumpanire, indecizie si incoerenta a taberei euroatlantice si europene pe care acelasi Olivier Todd, cu acelasi prilej o vedea astfel: “ Occidentalii au mari dificultati in a sti ce sunt ei acum: germanii ezita intre pacifism si expansionism economic, americanii oscileaza intre linia imperiala si linia nationala, iar francezii nici nu mai stiu unde sa se plaseze in acerasta situatie confuza. Toate acestea duc la o lectura destul de saraca a evenimentelor la nivelul elitelor occidentale”. Asa se si explica noianul de comentarii din presa internationala de mare tiraj care nu conteneste sa se intrebe, de luni de zile, “ce mai vrea Putin”, “ce are de gand in continuare Putin” sau, in termeni mai rigurosi, daca Putin are intradevar o politica bine stabilita in ce priveste situatia din Ucraina sau actioneaza spontan, in functie de mersul evenimentelor. De aici, si o suita de teoretizari pe tema “secretului” reusitei liderului de la Kremlin in confruntarea ucraineana: imprevizibilitatea scopurilor, politicii si actiunilor sale. Dar tot analistii occidentali nu ezita sa remarce faptul ca in timp ce rusii “au o vointa de putere clar definita, importanta dar limitata, Occidentul nu are, la urma urmei, niciun obiectiv clar si lizibil in aceasta problema”, dupa cum se exprima, fara menajamente, acelasi Oliver Todd.
Acordurile cu greu incheiate la Minsk sunt o dovada. Dincolo de ucraineni, care au fost partile la negocieri? Rusia si Occidentul? Nu Occidentul, pentru ca Statele Unite n-au participat la negocieri. Si nici NATO, nici Uniunea Europeana, ci Germania si Franta (n-a participat nici macar Polonia, care a excelat ani de zile ca avocat al tentativelor de integrare europeana ale Kievului.) Proba de anduranta care au fost negocierile pentru acordul de la Minsk a aratat, inainte de punctele de consens la care s-a ajuns, o tot mai preocupanta lipsa de coordonare, ca sa nu zicem de solidaritate sau coeziune, a Occidentului in fata sfidarii din Ucraina. Emisarii americani si cei ai Germaniei si Frantei cutreierau partea noastra de lume cam fiecare pe cate un itinerariu propriu, de parca ar fi tarile lor n-ar fi facut parte din aceeasi Alianta atlantica. Exasperat de acest balet politico-diplomatic ineficient al occidentalilor, acelasi Olivier Todd rabufnea: “Se poate merge chiar pana la a spune, in ce-i priveste pe europeni, ca rusofobia este poate, in subconstient, singurul cordon care poate sa-i tina laolalta intr-un spatiu politic si monetar care a inceput sa nu prea mai insemne mare lucru”.
Iar o alianta, cum este NATO, nu presupune doar un pericol de infruntat ci, in primul rand, coeziunea aliatilor.
