Instituțiile occidentale (NATO, UE) sau în care puterile occidentale au cuvåntul hotăråtor (FMI, G20 etc.) nu se simt prea bine. Întåmplător sau nu, 2011 e un moment greu pentru fiecare dintre ele. Să luăm cåteva, pe rånd.
Alianța atlantică „se confruntă pe termen lung cu probleme sistemice foarte serioase“ și se îndreaptă spre „insignifianta militară“, a spus, în discursul său de adio ca șef al Pentagonului (iar înainte, fost șef al CIA), Robert Gates. Dovada zilei, intervenția militară a NATO în Libia. 20 din cele 28 de țări ale Alianței nu participă la operațiuni, Turcia, Spania și Olanda sunt prezente, dar „nu deschid focul“, Norvegia a anunțat că se retrage, iar unii „spectatori“, chiar dacă ar vrea să participe, nu pot, nu au cu ce. Europa a cam uitat ce e militarizarea, efort de apărare, sub salutara umbrelă postbelică a superputerii americane, iar Gates le-a reproșat-o fără menajamente partenerilor de Alianță. Doar cinci țări membre (între care Albania) rup pentru bugetul de apărare 2 la sută din PIB, așa cum cere Alianța. Dar „Cine mai are nevoie de NATO?“, se întreabă comentatorul britanic Geoffrey Wheatcroft. Mai tranșant, Daniel Vernet de la „Le Monde“ anunță într-un titlu: „Sfårșitul NATO“.
În Uniunea Europeană, „Unde te uiți, e criză“, titrează reputatul comentator britanic Timothy Garton Ash. Cea mai acută criză e Grecia, dar tot mai preocupante sunt și Irlanda, Portugalia, Spania. Și „orice proiect major al UE șovăie“, observă același. Franța și Italia amånă extinderea zonei Schengen, implicarea militară europeană în Libia, cåt este ea, nu se află sub drapelul UE, extinderea Uniunii s-a poticnit la Turcia (Croația va intra, probabil, în 2013), eurozona e în pericol de dezintegrare. „Criza financiară grecească nu mai e nici grecească, nici financiară,
e o criză politică a întregii Europe – rezumă situația politologul francez Jacques Attali. Soluția nu e una financiară, ci politică. Și nu e la Atena, e la Bruxelles“. Dacă n-ar fi atåt de grav, am zice că e precum în știutul banc de la Radio Erevan (cel cu „și nu i s-a dat, i s-a luat“).
Arestarea ciudată a directorului general al FMI naște tot felul de supoziții care merg mult mai departe de soarta penibilului personaj (fost atotputernic). Unii vorbesc de „începutul ostilită-ților în sånul elitelor mondiale“, între Occident și BRIC, între state și bănci etc., alții, mai prăpăstioși, susțin că „guvernanța mondială se fracturează“.
G8 nu mai reflectă realitatea economică a planetei fie și pentru faptul că a doua putere economică mondială, China, nu face parte. La summitul de la Deauviille s-a mers pe lumini de poziție, s-a pus chiar întrebarea la ce mai folosește G8, iar președintele în exercițiu al Grupului, Nicolas Sarkozy, a răspuns sibilinic: „Viitorul va decide“. La ceva mai folosește G8 după încheierea „oficială“ a războiului rece, este o redută de ultimă oră, una „mai intimă“, a Occidentului (chiar dacă a trebuit să coopteze în Grup și Rusia). E însă cam puțin și tocmai de aceea s-a inventat G20, care e ceva mai reprezentativ.
Dacă marile instituții ale lumii libere trec, fiecare în felul ei, printr-o criză existențială, să însemne oare că Occidentul a intrat în declin pronunțat? A trecut aproape un secol de cånd Oswald Spengler a pus întrebarea, dar răspunsul rămåne în continuare a fi formulat. În ce-l privește însă pe președintele Americii, el are un răspuns clar, unul care e și cel mai încrezător în viitor. Obama declara în luna mai la Londra că progresele făcute de puterile emergente nu înseamnă și „declinul“ influenței americano-europene și că „vom rămåne cei mai importanți catalizatori ai unei acțiuni la scară planetară“.
Oricum, Occidentul nu mai are coerența din timpul războiului rece, drept care și instituțiile sale scårțåie mai sonor. E tot mai greu de spus dacă Atlanticul mai mult îi unește sau îi diferențiază pe americani de europeni. În 2004, pe un website norvegian a apărut într-o imagine „principală diferența între Europa și America“: două tinere, una zveltă, cu un coșuleț de hrană frugală långă ea, alta obeză, cu cărnuri revărsate și cu niște produse McDonald. Și se mai spune că americanii vin de pe Marte, europenii de pe Venus. Dar diferența o fac nu doar asemenea aspecte pitorești. Secretarul general al NATO, Rasmussen, declara în iunie: „Extinderea acestei prăpastii economice (între țărmurile Atlanticului – n.n.) poate să ducă și la o lărgire a prăpastiei tehnologice care riscă să afecteze capacitățile operaționale ale forțelor noastre“. „Vremurile s-au schimbat – remarca și Daniel Vernet. Americanii au alte preocupări, mai presante decåt situația din Europa, în Asia de exemplu“. Corneliu Vlad
