Prin trecerea Crimeei la Rusia si luptele din sud-estul Ucrainei , ipocrizia care se instalase in discursul politic international, la inceputul anilor 1990, cum ca razboiul rece s-a incheiat, s-a dat pe fata: nu, razboiul rece nu s-a incheiat. Chiar daca s-a afirmat, o vreme, in Occident, ca Moscova a devenit din adversar partener sau, hai sa zicem, concurent ori rival, relatiile ruso-americane nu au reusit sa se “reseteze” intr-o asemenea masura incat sa reziste fara a fi serios alterate unei solicitari grave, cu miza mare, cum este cea din Ucraina. “Cei doi mari” de altadata au trebuit sa-si dea cartile pe fata si s-a vazut ca “destinderea internationala” (cum i se zicea prin anii 1960-1970) nu s-a instalat de fapt temeinic in viata lumii dupa dezmembrarea URSS, iar Vestul si Estul, desi au cunoscut mari restructurari, au in continuare ca protagonisti America si Rusia si functioneaza in continuare ca blocuri de putere cu interese diferite, uneori chiar ascutit antagoniste. Ucraina a realimentat copios marea sfada teoretica despre razboiul rece (daca s-a incheiat sau nu) , iar in subsidiar si problema, mult mai concreta, a soartei NATO.
Se spune, de obicei, ca o alianta nu se face pentru ceva, ci impotriva a ceva. Asa luand lucrurile, protagonistii si adeptii NATO au avut de gasit, vreme de vreo 25 de ani, mereu argumente pentru mentinerea in viata a Aliantei, dupa ce blocul rival, Tratatul de la Varsovia, se desfiintase. A fost nevoie, nu o data, in aceasta perioada, de subtile exercitii intelectuale pentru a justifica si interventia in Iugoslavia, si operatiunile militare din Afganistan, si alte implicari ale Aliantei dincolo de propriul sau perimetru, cel euroatlantic. Dar misiunile NATO au inceput sa se desfasoare tot mai mult dincolo de acest areal traditional, caci interesele de securitate ale NATO (de fapt ale SUA) au devenit tot mai ambitioase si in zone geografice tot mai indepartate. Cineva observa ca anul 2014 a gasit NATO implicata in urmatoarele cinci teatre de operatiuni: Kosovo, zona Mediteranei, Coasta Piratilor-Aden, Somalia, si Afganistan, care, dupa cum se vede, sunt mai toate inafara perimetrului euroatlantic. Iar in acelasi timp, la frontiera estica a NATO, intr-un stat partener al NATO, Ucraina, se dezvolta o criza de proportii, cu implicatii inca greu de prevazut asupra securitatii zonei si lumii, unde NATO nu se implica asa cum ar fi fost poate de asteptat. Oare doar pentru ca Ucraina nu este membru al Aliantei, chiar daca s-a aratat ca unul dintre partenerii sai foarte activi?
Clarificari se asteapta de la summitul anual al NATO din Marea Britanie, iar pana atunci merg inainte dezbaterile publice si mediatice pe felurite teme, intre care si cea privitoare la extinderea – sau nu – in continuare a Aliantei.
“Washingtonul nu ar trebui sa apere Ucraina sau sa extinda NATO; SUA ar trebui sa transfere Europei responsabilitatile pentru apararea Europei”, afrima imperativ, chiar in titlul unui articol aparut in aprilie 2014 in “Forbes”, Doug Bandow . In situatia actuala, cand “vechea Europa” nu se mai simte amenintata – cel putin militar – de Rusia, iar “noua Europa” nu prezinta importanta pentru securitatea SUA, Washingtonul cauta cu orice pret “obiective noi pentru o organizatie veche”, observa ironic autorul analizei din “Forbes”. In opinia sa, “admiterea statelor foste membre ale tratatului de la Varsovia au transformat dramatic Alianta, extinzand-o intr-o zona deosebit de sensibila pentru Rusia”. Dar o regiune unde “nu sunt ratiuni de securitate pentru ca SUA sa riste razboiul in scopul de a proteja tari multa vreme dominate de Moscova”. Asemenea opinii nu sunt deloc singulare, ele chiar se inmultesc pe masura ce euforia victoriei asupra comunismului de acum un sfert de veac s-a risipit total (si chiar atunci, la inceputul anilor 1990, acest clasic al politologiei americane care este George F. Kennan, afirma, spre stupefactia multora, si a noastra, a romanilor: “Extinderea NATO ar fi cea mai mare eroare a politicii americane in era post-razboi rece”.)
Evolutiile –si involutiile – din Ucraina potenteaza insa si curentul opus, care afirma extinderea si consolidarea Aliantei. Senatorii John McCain si Lindsey Graham cer extinderea NATO in Georgia si R. Moldova, fostul sef al Pentagonului Robert Gates propune acorduri de asociere cu republicile post-sovietice, iar fostul secretar de stat adjunct John Bolton recomanda asezarea ferma a celor doua state pe calea spre NATO. 56 fruntasi neoconservatori solicita cooptarea in Alianta a Finlandei, Suediei si Ucrainei, si plan de actiune pentru admiterea Georgiei, iar 40 de congressmeni vor admiterea Macedoniei si Muntengrului, apoi si a Kosovo, cu perspective de includere si pentru Georgia si Bosnia-Hertegovina.
Dar “Vladimir Putin vede lucrurile altfel”, cum se exprima pudic doi autori americani, Benjamin H. Friedman si Justin Logar. In august 2008, liderul de la Kremlin spunea ca Rusia vede “aparitia unui puternic bloc militar” la frontierele sale “ca o amenintare directa “ a securitatii sale. “Afirmatia ca acest proces nu e indreptat direct impotriva Rusiei nu va fi suficienta”, caci “securitatea nationala nu se bazeaza pe promisiuni”. Au urmat razboiul din Georgia, anexarea Crimeei, ostilitatile din Ucraina. Astazi, continua autorii citati, “vestea buna este ca presedintele Obama pare mai degraba inclinat sa renunte tacit la sprijinul sau prioritar pentru o viitoare extindere a NATO la summitul din toamna”. Vestea buna? Da, cel putin pentru cei doi, caci ei o spun mai departe pe sleau: “A trecut vremea cand defilam in fata cu ideologia despre extinderea NATO”. Drept care, “prietenii nostri europeni pot sa se apere singuri, daca ii obligam sa o faca. In ce-i priveste pe cei care, ca Georgia si Ucraina, se confrunta cu diferite dileme, simpatia noastra pentru lupta lor nu inseamna ca trebuie sa facem din problemele lor probleme ale noastre”. Altfel spus, scape cine poate.
Bun si atunci, la ce bun NATO?
