Mai practică decât maxima lui Leibniz după care am trăi în cea mai bună dintre lumile posibile este întrebarea dacă lumea merge spre bine sau mai spre rău. Întrebare firească, de bun simț, și care dintr-o dilemă ajunge să se contureze treptat-treptat într-o adevărată disciplină de cercetare, ba chiar începe să se profileze și ca format instituționalizat.
Entuziaștii “atitudinii pozitive” au o Liga a optimistilor, o publicație – “Scrisoarea Optimistă” și un program divers de manifestări anuale sub genericul Primăvara optimismului. În Franța, de vreo zece ani, un grup tot mai mare de psihologi, scriitori, economiști, antreprenori sau doar “simpli cetățeni” dezbat și amanuntesc o idee pe care o împărtășesc cu toții: lumea nu o duce din ce în ce mai rău, cum obișnuim tot mai des să spunem, ci dimpotrivă, devine tot mai bună. Susținătorii lor încep să apară și dincolo de hotarele Franței și cel mai vestit dintre ei, multimiliardarul și filantropul Bill Gates scria în “Time”: despre “aceste evenimente” (adică războaie, catastrofe naturale etc.) că, “oricât de oribile ar fi ele, se produc într-un context general pozitiv mult mai amplu. Dar în ansamblu, lumea e mai bine.”
Neo-optimiștii, cum îi numea un ziarist, se bazează pe statistici dintre cele mai credibile: Banca Mondială, ONU, Organizația Mondială a Sanatatii etc. Ele ne spun de pildă că în lume zilnic ies din sărăcie extremă 137000 de oameni, iar mortalitatea infantilă și analfabetismul scad constant. Până și violența e în declin, susține psihologul american Steven Pinker, care afirmă că “trăim în epoca cea mai pașnică de când există specia umană”. Iar filozoful francez Michel Serres le amintește nostalgicilor înclinați să idealizeze trecutul relativ apropiat că “înainte ne guvernau Franco, Hitler, Mussolini, Stalin, Mao…), iar războaiele și crimele statului secerau vieți cu milioanele”.
Și atunci , de ce această epidemie de pesimism care cotropeste spațiul public? Sociologul francez Jacques Lecomte găsește un prim vinovat în presă. El spune: “Atentatele, șomajul, criza economică, criza ecologică etc. dau impresia generală că totul merge din ce în ce mai rău și că lumea e gata-gata să sară în aer. Dar realitatea e cu totul alta: în ultimele câteva decenii, pe ansamblul globului, sărăcia, analfabetismul și bolile au regresat mai mult ca oricând. Și violența cunoaște de multe secole un declin inexorabil. A spune că lumea merge mai bine nu înseamnă a spune că merge bine. Dar realism înseamnă și să te uiți înapoi la drumul străbătut”.
Și economistul norvegian Johan Norbrerg scrie în cartea sa “Nu, nu era mai bine înainte”, că “omenirea n-a trăit vreodată atât de bine ca azi”. Speranța de viață a crescut de la 39 de ani în 1900 la 71 de ani astăzi(…) PIB-ul mondial a crescut în ultimele trei decenii cât în cele 30 de milenii precedente. În 1800 doar 12 la sută din populația globului știa să citească, acum- 86 la sută.” Și exemplele continuă. După care, din nou întrebarea: dar atunci, de ce atâta tapaj pe declinismul lumii dezvoltate? Și Norberg crede că mass-media are multe păcate în difuzarea unei percepții deformate a realităților lumii de azi: prin selectarea și răspândirea cu predilecție a știrilor “rele”, prin senzationalismul cu orice preț etc.
Se spune că o cifra nu poate fi contestată, dar o statistică poate fi făcută după cum e nevoie. Și că un pahar poate fi ori pe jumătate plin, ori invers. Adică, spun francezii, diavolul se ascunde în detalii. Formula “în medie” înglobează uneori, cu o generozitate iresponsabilă, până la urmă, căci abandonează orice alt criteriu, cele mai cumplite și incredibile inegalități și inechități ale vieții de zi cu zi a omului obișnuit de pretutindeni.
Nimeni nu poate ignora că “veacul înaintează”, cum zicea poetul, dar nici spusa economistului francez contemporan Jean Gadrey: “Lumea merge mai bine conform anumitor criterii, dar rău după alte criterii”.
Și din nou se dovedește genial versul fascinantului poet Mihai Ungureanu, astăzi mai de nimeni cunoscut, fără nimic publicat: “Și ei, și ceilalți, au și n-au dreptate”.
