Vrem-nu vrem, mahalaua, in sensul din limba romana al cuvantului, a ajuns sa insemne, de vreo doua secole, o marca identitara stanjenitoare pentru realitatea romaneasca. Mai precis de pe la 1830, cand Bucurestiul ce incepuse a se moderniza a fost delimitat de zonele contigue, de amestec intre sat si oras, locuite de sarmani traind sub zodia suburbanului si periferiei si la propriu, si la figurat. Prin mizerie si saracie la limita umanului, pitoresc, grotesc, sordid, diversitate si contraste, mahalaua atrage si sperie, amuza sau dezgusta, revolta si e de compatimit. Asa o vad si targovetii/orasenii onorabili, si calatorii straini, dar mai ales o privesc ca izvor de inspiratie artistii, fie ei pictori si fotografi, compozitori si interpreti si, nu in ultimul rand, scriitorii, precum Anton Pann si Nicolae Filimon, Caragiale – tatal si fiul, G.M. Zamfirescu si Mircea Eliade, Arghezi si G. Calinescu, Eugen Barbu si Radu Aldulescu. Dar istoricii? I-ar fi usor unui denigrator de profesie, notoriu pentru sarguinta cu care-si pangareste tara pe care o vede “o altfel de Romanie”, sa arunce torente de zoaie pe tema mahalalei. Dar salutar la superlativ este certificatul pentru istorie dat universului mahalalei de un autor cu o pregatire multidisciplinara si, nu mai putin important, fidel adevarului si strain rastalmacirilor, precum este Adrian Majuru, care reediteaza acum o a patra editie a cartii sale “Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta”.
Reiau ideea mai veche, si care nu cred ca ar putea fi doar a mea, ca aceasta carte si atatea altele scoase de Editura Compania pot rivaliza cu capitole din Enciclopedia Britannica sau, mai degraba, s-ar putea integra intr-un imaginar Etymologicum Magnum Romaniae pentru secolul XXI. In vreo doua decenii, Compania a ingrijit si tiparit carti de referinta despre (enumar la intamplare, din memorie) demografie, istorie, tranzitie, economie, regim comunist, democratie, ortodoxie, exil, geopolitica, “omul nou”, Bucuresti, arhitectura, regalitate, tigani, boieri si rumani, Casa Poporului, personalitati etc. etc. – toate fiind Romanie de azi si de totdeauna.
Intr-un areal istoric parca mereu in tranzitie, mahalaua prolifereaza si se extinde prin secole. Numai “intre 1700 si 1800, Bucurestii isi dubleaza suprafata, gratie si multimii de negustori care se asaza la periferiile sale”. Dar lumea aceasta ramane departe in urma fata de Europa. Peste Bucuresti, si nu numai, mai dau si turcii, ciuma, inundatiile, cutremurele, incendiile. De buna seama ca toate aceste rele nu pot explica, doar ele, faptul ca “in plina modernitate europeana, lumea moldo-valaha traia intr-o salbaticie care speria strainii”. Paginile cartii sunt generoase in impresii ale calatorilor straini si multe dintre relele notate de ei supravietuiesc resetate si astazi (coruptia, necinstea, venalitatea s.a.). Pentru straini, mahalaua avea sa fie, insa, nu doar prilej de uimire si palpit, ci si un stigmat pe blazonul capitalei si chiar al neamului. Un ziarist francez devenit si profesor universitar la Bucuresti, Ulysse de Marcillac, altfel binevoitor, nu se abtinea sa nu lanseze ca “natura a facut din Romania o tara superba. Oamenii au stricat-o mult”. Dar nu doar sarantocii mahalalelor, ci si cei avuti, si feluritii jefuitori sau ocupanti care pradau si incendiau targul domnesc. Pasionante si capitolele despre mahalaua in interbelic sau cea din vremea demolarilor/blocurilor de locuinte sau despre capitala de astazi, “metropola refuzata” cuprinsa de “o agitatie sterila, dar suficienta in inutilitatea ei”. Si capac peste democratie, capitala europeana Bucuresti recade vertiginos in periferie. Se si explica de ce si cum.
O carte care ravaseste si prin text, si prin iconografia de exceptie asigurata de stralucitul autor si nu mai putin eminentii sai editori.
