„Parlamentul nostru va fi în mod clar mai pluralist decât cel din Rusia“, susține politologul Oleksiy Haran de la Academia Mohyla (Movileană) din Kiev. Referința la o democrație emergentă, pentru unii chiar discutabilă, și nu la o democrație consacrată, cu lungă tradiție, e realistă, cinstită și de bun simț. Afirmația poate incita însă și la generoase comentarii. Confruntarea electorală a avut loc, în orice caz, în ramele democrației, chiar dacă OSCE reproșează deficitul de democrație al scrutinului iar Comisia Europeana e nerăbdătoare să afle mai repede rezultatele finale, chiar dacă lucruri noi nu prea mai sunt de aflat. E drept că rezultatele scrutinului s-au lăsat așteptate, dar a nu se uita că e vorba de o democrație născânda, într-un stat suveran, el însuși, tânăr pe harta Europei (dar cu o îndelungată istorie), cu un peisaj politic labil și animat și cu un sistem electoral complex.
În mare, însă, la o săptămână după vot, lucrurile s-au cam clarificat, de fapt au confirmat pronosticurile preelectorale: Partidul Regiunilor, prezidențial, își asigură (cu sau fără sprijinul comuniștilor) încă un mandat parlamentar la putere și la guvernare, ceea ce cântărește mult în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2015. Iar opoziția – alcătuită din rămășițele revoluției colorate (în frunte cu Iulia Timoșenko), un partid mai degrabă populist (al unui fost mare campion la box) și un partid naționalist, antieuropean și antirus – chiar dacă s-ar strânge într-un atelaj eterogen, nu ar putea întruni o majoritate parlamentară. Ce au mai arătat alegerile?
1. Spațiul postsovietic începe să se consolideze statal și politic într-o nouă paradigmă: regim prezidențial forte, cu lideri ce-și prelungesc prin alegeri funcția supremă și dirijează, în felurite modalități, exercițiul democratic. Din stabilitatea astfel obținută, pe o arie ce merge din Belarus și Ucraina, prin Rusia, până în Caucaz și Asia Centrală, rezultă o vastă zonă geopolitică a planetei, mai puțin riscantă și mai puțin imprevizibilă ca în primii ani după dezmembrarea URSS. Iar cu această realitate, cei ce își doreau alta, vor trebui să se obișnuiască.
2. Capitolul istoric al revoluțiilor colorate s-a închis definitiv. Alegerile din Ucraina au fost ultima lopată de țărână pe mormântul lor. Fenomen determinat în mare măsură dinafară (căci mulți activiști civici atestă implicarea CIA și a ONG-urilor occidentale), revoluțiile colorate n-au prins consistenta valului de schimbări est-europene din 1989-1990 și nici măcar a “primăverii arabe“. Nici corifeii revoluțiilor colorate nu s-au dovedit la înălțime: lideri mediocri ca Iuscenko, penibili ca Saakasvili sau corupți ca Timosenko. Iar victoriile, câte au fost, ale revoluțiilor colorate nu au durat mult și nu au lăsat cel mai bun impact: în Georgia-2003, Ucraina-2004 și Kirgizstan-2005. (Un comentator Novosti, Alexandr Latsa, dă ca revoluții colorate și evenimentele din R. Moldova-2009, Belarus-2010, și Rusia-2011, dar, din rațiuni diferite, înserierea lor în suita consacrată e mai mult decât discutabilă).
3. Extinderea spre Est, în spațiul postsovietic, a NATO și UE, considerată de unii ca iminenta în urmă ca câțiva ani, a fost stopată brutal de războiul din Georgia. Din aspirațiile europene și euroatlantice ale unor state că Georgia, Ucraina și R. Moldova n-au mai rămas decât formule de conlucrare mai laxe, mai puțin angajante, cu NATO și UE și speranța statelor postsovietice europene că, în perspectivă, s-ar putea integra în Europa Unită o Europă, însă, și ea, în criză și căutări). Un comisar european credita în acest sens în primul rând șansele R. Moldova.
4. Bunele relații cu Rusia rămân, vrând-nevrând, o prioritate obligatorie pentru statele postsovietice, care nu pot renunța tranșant la interdependențele și dependențele consacrate în timp cu Moscova. Fiecare din statele postsovietice își construiește propria strategie și propriile relații cu Rusia și participa (sau nu) într-o formă sau alta, la diversele formule de integrare imaginate de Moscova.
Sugestii extrase din rezultatele alegerilor pentru România? Un dialog concret și sincer cu actuala și viitoarea conducere – stabilă – de la Kiev, axat pe ce s-ar putea face împreună pe “terenul ferm“ al celor două state, dar și în Marea Neagră, care promite tot mai mult. Conlucrarea prin armonizarea intereselor celor două țări vecine ar aduce infinit mai multe foloase decât lipsa nu doar a colaborării, dar și a comunicării, la mai toate nivelurile, care par să devină cronice în relațiile Bucuresti-Kiev. Cine trage foloase din ostilizarea acestor relații bilaterale? O întrebare deloc retorică și cu un răspuns ușor de găsit și către Est, și către Vest.
Personal, mai sper încă la o vacanță turistică pe litoralul primitor al Insulei ?ê?£erpilor, așa cum mi-a promis, cu aproape două decenii în urmă, un ambasador al Ucrainei la București.
Corneliu Vlad
