În Siria, președintele Obama este în pericol să-și fixeze un loc stânjenitor în istorie. Prin felul în care a explicat și a gestionat până acum situația din această țară și din regiune, liderul de la Casa Albă și-a risipit cu repeziciune o mare parte din și așa tot mai puțina carismă și popularitate cu care s-a instalat la președinție.
Mesagerul devizei „We can“ și-a arătat neputința în fața unei crize care de fapt nici n-ar fi trebuit să ajungă una majoră dacă se acționa din vreme
Laureatul premiului Nobel pentru Pace, care nu performase însă deloc semnificativ în materie până în momentul decernării distincției, dar care își luase atunci angajamentul ca nu va mai recurge la calea armată, este nevoit să se gândească tot la calea ucigătoare a intervenției în forță pentru a-și impune poziția.
Contribuabilul american și cetățeanul lumii, care constată că, de câteva decenii, orice conflict izbucnit în Orientul Mijlociu devine o rană nevindecată care sângerează continuu și întreține haos, nesiguranța, pericole și nenorociri, se așteaptă acum ca pe această listă a țărilor și națiunilor damnate să fie inclusă și Siria, după Liban, Irak, Afganistan, Tunisia, Libia, Egipt, pe „lista de așteptare“ fiind pare-se planificate și Iranul, teritoriile palestiniene, poate și alte state din zonă. „Haos constructiv“, cum îl definesc inspirat strategi americani care plănuiesc un altfel de Mare Orient Mijlociu, conform propriilor proiecții, (împărtășite și de înalte eșaloane oficiale), dar după ce se va fi destructurat în măsura cuvenită status quo-ul. De altfel, aceasta ar fi și una din explicațiile posibile pentru furia destructurării care a cuprins zona, după încheierea războiului rece.
Prin politica în care pare să se fi angajat, Barack Hussein Obama dovedește că ori n-a fost sincer în timpul campaniilor sale electorale când propovăduia pacea și concordia în lume, ori n-a putut rezista influenței/presiunii forțelor interne și externe interesate în tensiuni și războaie. Oricum, liderul de la Casa Albă dă impresia că s-a trezit neinformat și neavertizat, adică neprotejat, în plin viespar al crizei din Siria. O situație cât se poate de neplăcută, care poate aduce mari prejudicii și propriei funcții și personalități, și prestigiului Americii în lume.
A te erija în garantul sau mai degrabă spus jandarmul legii și tratatelor internaționale (în speță, interzicerea armelor chimice), substituindu-te astfel ONU și altor instituții internaționale îndreptățite, reprezentative și unanim recunoscute (chiar dacă prea puțin eficiente) arată aroganță de mare putere, dar și fanfaronadă, ambele potențând un antiamericanism în lume și așa în creștere.
A produce declarații amenințătoare și a afișa o poziție dură, dar fără a avea nici temei dovedit (unde sunt dovezile de utilizare a armei chimice în Siria?), nici finalitate (de fapt, ce se urmărește?), erodează credibilitatea cuvântului Americii în lume. ?ê?£i nici nu-i descurajează cumva pe cei vizați. Căci, se spune, acțiunea punitivă va fi limitată, nu-și propune să răstoarne regimul Assad și cu atât mai puțin să instaleze altă echipă la putere în Siria. ?ê?£i atunci, de ce?
Prin criză din Siria, Washingtonul oficial a intrat într-o capcană. S-a implicat într-o situație confuză, explozivă, plină de neprevăzut și cu implicații de o periculozitate greu de anticipat. Casa Albă și-a asumat cu lejeritate responsabilitatea de a coordona eforturile de soluționare a crizei din jurul Siriei, dar fără a analiza atent toate riscurile. Alte mari puteri mondiale – Rusia, China, sau regionale – Iranul, Turcia, sau Marea Britanie, Germania, mari organizații internaționale –NATO, ONU, UE, ezită, cel puțin deocamdată, să adopte atitudini tranșante. (E drept că Franța s-a încolonat după Statele Unite din dorința ei de a-și confirma vechea faimă de măreție și probabil cu nostalgia fostei puteri coloniale proteguitoare în zonă).
Implicarea americană în Siria are acum în fata două variante, ambele rele: 1. Să intervină militarmente în Siria, într-o criză în care oricum nu are nimic de câștigat în mod concret și nici un interes major al Americii de apărat; 2. Să amâne (până renunță) la intervenția mult anunțată, făcând uitat angajamentul public de a pedepsi pe cel ce trece peste „linia roșie“ stabilită în domeniul recurgerii la arme de distrugere în masă.
?ê?£i atunci, cum stăm cu principiile? Președintelui Americii îi vine tot mai greu să le asigure respectarea, dar de fapt nimeni nu a împuternicit America cu o răspundere atât de copleșitoare. Oare președintele Americii nu și-a asumat public, în această privință, obiective pe cât de nobile, pe atât de ambițioase, ca să nu zicem utopice? Rămâne că la asemenea întrebări să dea un răspuns Congresul Statelor Unite, la care șeful executivului a apelat, fiind vorba de o problemă de pace său război pentru America.
Corneliu Vlad
