Că lumea de azi e tot mai ascultată, văzută, urmărită, „monitorizată“, e banalitate. Banalitate e și că lumea, de pildă cea politică, de azi, care va deveni mâine istorie, are parte de niște întâmplări spectaculoase ce nu pot fi deslușite întru totul.
S-o începem cu asasinarea lui Kennedy, în văzul lumii, ziua în amiaza mare, fotografiată și filmată, detectivată apoi și oficial, și de particulari. N-am lămurit până la urmă cine și de ce, nu ne-am lămurit. Dar uciderea lui Kennedy e deja istorie veche, cam cum e împușcarea lui Lincoln sau cea a lui Barbu Catargiu, cum e înjunghierea lui Cezar sau cea a lui Burebista. S-au mai întâmplat, de atunci, și alte fapte „cu durăt mare“, cum ar fi spus cronicarul, cărora nu li se dă de capăt. Cine, cum, de ce a avut interes în explozia/implozia Turnurilor Gemene de la New York? Iar între timp, și între altele, Revoluția română și prăbușirea URSS. Revoluția română e reconstituită minut cu minut, i se adaugă mereu alte scenarii, de fapt alte – noi – nedumeriri și întrebări. Rămânem însă în ceață. Chiar dacă, în mare, știm ce a fost. A fost Revoluție. De ce vărsare de sânge și după fuga lui Ceaușescu, e altă problemă.
Sau revoluția – tot revoluție – de la Moscova, din august 1991. A început, de fapt, ca o contrarevoluție, una conservatoare, a elitelor din partid, din armată, din serviciile secrete. Dar încercarea de lovitură de stat a scos masele în stradă, care l-au repus în prerogative pe Gorbaciov, șeful legal al statului sovietic, numai că nu pentru multă vreme: către sfârșitul anului, Elțîn îl va scoate definitiv din jocuri, iar odată cu Gorbaciov, a intrat în istorie și Uniunea Sovietică. După 20 de ani de la fapte, multe rămân într-o zonă sulfuroasă. Unii ruși, mai puțin de a zecea parte, nu mai știu azi ceva despre puciul de la Moscova, vreun sfert dintre ei spun că au auzit câte ceva, restul susțin că știu mai multe. Iar autoritățile nu știu dacă evenimentul e de sărbătorit ori de comemorat și atunci îl sar cu dezinvoltură. Nici Putin, nici Medvedev n-au scos un cuvințel despre cele întâmplate la Moscova în urmă cu două decenii, iar un demnitar mai mititel de la Moscova a explicat că nu e potrivit să mai agiți spiritele cu rememorări în materie, căci societatea trebuie să se reconcilieze.
Gavriil Popov era pe atunci primarul Moscovei și lider reformator democratic. El este cel care l-ar fi informat pe Bush tatăl de ce va fi. „Țara era gravidă de crize“, spune primarul de atunci. Acum apreciază că puciul din august a fost „unul dintre cele mai mari evenimente de la sfârșitul secolului XX“, pentru că eșecul lui a marcat de facto sfârșitul Uniunii Sovietice, care s-a întâmplat la sfârșitul anului.
Bush l-ar fi avertizat pe Gorbaciov. „Bush m-a sunat. Avea informația de la primarul Moscovei, Gavriil Popov“, spune fostul lider sovietic. „Credeam că trebuie să fie idioți să riște. Din nefericire, au fost idioți“, adaugă el. „Iar noi am fost semiidioți, inclusiv eu. Eram epuizat. Nu ar fi trebuit să plec în vacanță. A fost o greșeală“, recunoaște Gorbaciov. El e și acum nedumerit de cele întâmplate în august 1991 la Moscova. Recunoaște că n-ar fi trebuit să plece chiar atunci în concediu, dar mai spune și că, în acele zile, Raisa trecea prin clipe grele cu sănătatea, că o podidea sângele pe nas și pe gură. Ea era atunci un fel de Mamă a perestroikăi.
August 1991 rămâne oricum, cel puțin deocamdată, o pagină ciudată, inseriabilă, necategorisibilă de istorie. Nici retrospectiv nu se știe unde i-ar fi locul. „Avea să fie sărbătoare/Sau slujba de înmormântare?“, spune Arghezi într-o poezie. La Moscova, în august 1991, la fel. Sărbătoare pentru cei ce și-au dorit libertate, slujbă de înmormântare pentru URSS. Care, afirmă Putin, a fost cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX. Pentru Rusia, desigur.
Corneliu Vlad
