Fără Ucraina, Rusia ar fi ca o găină fără cap, ar fi spus Lenin. Dar aceeași Ucraina nu prea e stat, avea să-l completeze, peste ani, președintele Putin, într-o discuție cvasiconfidentiala purtată în 2008, la summitul NATO de la București, cu președintele american George W. Bush. Butadele celor doi Vladimir de la Kremlin marchează cumva imensul spațiu de incertitudine în care curge cam de totdeauna istoria ucrainenilor și a pământurilor lor și aproximează specificitatea, nu întotdeauna prielnică sieși, a acestui areal. Așadar, Ucraina de azi (și de totdeauna) pare a fi definită, chiar de lideri supremi de la Kremlin, ca spațiu vital pentru Rusia (Lenin), fie el sau nu și stat independent (Putin). Cum se văd lucrurile din Ucraina? Într-un fel de consonanță. Încă de la apariția slavilor de est în istorie, ceea ce numim azi Ucraina și ucrainenii nu și-au putut închipui niciodată traiul nesocotind, evitând sau respingând legătura organică cu faptul rus și nu s-au gândit, n-au vrut sau n-au putut să rupă nenumăratele și feluritele legături între cele două ramuri ale seminției slave de la Răsărit. Dar, important de amintit: legături, nu o dată, la antipodul unei fraternități idilice panslaviste.
Relațiile ruso-ucrainene sunt și ele „speciale“, după cum tot „speciale“, dar altfel, sunt relațiile dintre SUA și Marea Britanie, Germania și Austria, Elveția și Lichtenstein, Italia și Vatican etc. A încerca să intri nechemat în asemenea „alcovuri“ poate fi uneori îndeajuns de inoportun și temerar pentru a stârni scandaluri sau chiar dezastre naționale și internaționale. Până unde te poți implica în aplanarea neînțelegerilor într-o căsnicie („neînțelegere“ putând însemna, desigur, chiar și crimă) e artă mare, iar relația statală bilaterală tot un fel de căsătorie sau logodna e, într-un fel.
Actuala acțiune a Rusiei față de Ucraina poate fi mai bine explicată și înțeleasă conform paradigmei aici amintită, dar cu precizarea, absolut obligatorie, că explicare nu înseamnă justificare.
Astfel văzând lucrurile, de ce tot acest val de mirare și perplexitate față de acțiunea, în desfășurare, a Rusiei față de Ucraina? Spargerea URSS, în urmă cu peste două decenii, nu a însemnat și paraplegia ireversibilă a centrului de putere de la Moscova. Occidentul – adversarul de ieri, competitorul de azi, îi testează din când în când acestui (fost?) pacient vitalitatea și posibilitățile de reacție, în funcție de care acționează și el. Inspirat sau nu. Convocarea reuniunii din acest an a G-8 la Soci a fost binevenită, eventuala sa anulare n-ar fi neapărat nici pentru Vest o victorie, nici pentru Mosova o înfrângere, dar de pierdut, ar pierde ambii parteneri.
Ingenuitate și candoare – reale sau simulate, stupefacție și indignare, ori prudență și rezervă, cam așa arată reacțiile oficiale sau civice în diverse capitale față de criză ucraineană. Oricum, o mare mistificare învăluie evoluția faptelor. În acest început de secol XXI, producția oficială și mass media de minciuni și răstălmăciri în situații tensionate pentru omenire crește parcă exponențial: Timoșenko va prelua puterea la Kiev, rușii vor să-l reinstaleze pe Ianukovici (măcar în Ucraina), armata rusă a dat ultimatum celei ucrainene să se predea, rușii au scufundat în Marea Neagră nu-ș ce vas pentru a bloca nu-ș ce…. etc. etc.
?ê?£i pe compararea situației din Ucraina cu invazii din trecut se bate multă moneda: Hitler – anii 1930, URSS – Ungaria 1956 și Cehoslovacia 1968 etc. Dar dacă tot e de făcut comparații, (deși se zice că toate șchioapătă), mai multe asemănări are staționarea/infiltrarea/ desantul forțelor militare ruse în Crimeea cu războiul de pe Nistru care a sfâșiat tânăra R. Moldova în anii 1990 și pe care Occidentul parcă nici nu l-a văzut multă-multă vreme, sau războiul din Georgia din 2008, care s-a încheiat și el cu spargerea teritoriului țării învinse. Din asemenea comparații se pot trage, într-adevăr, învățăminte. După ce a trebuit să renunțe la țările baltice și la statele central – și est-europene din CAER și Tratatul de la Varșovia, statul rus convalescent după ce i se „prelevaseră“ republicile unionale, s-a înzdrăvenit și a stabilit o „linie roșie“ peste care nu se poate trece. ?ê?£i de fiecare dată când s-a încercat, prin instituțiile europene și euroatlantice, forțarea acestei linii, replica dură a Moscovei nu a întârziat, ba chiar a fost din ce în ce mai devastatoare, după cum reiese din rememorarea, chiar și în fugă, a respectivelor situații limită din R. Moldova, Georgia, Ucraina (aici, mai puține victime și dezastre, încă, dar lucrurile sunt în mișcare, iar în perspectiva unei evoluții imposibil de prevăzut).
Acum, mai presus de indignare sau deznădejde, de spirit războinic sau alarmism, important e răspunsul la întrebarea dacă Putin vrea doar să apere/refacă cu orice preț „linia roșie“ a Moscovei, însă doar în perimetrul fostei URSS, ori să o și mute mai spre Vest.
Despre reacția Occidentului și a României la criza din jurul Ucrainei sunt enorm de multe de spus, dar esențialul este că, în timp ce Putin are un plan precis în ce privește gestionarea și perspectiva spațiului post-sovietic (un comentator american se întrebă dacă Putin are aici doar tactica sau și strategie), Occidentul și toată armatura și hărmălaia de instituții ce ține de el nu știu ce au de făcut, pe cont propriu sau împreună. Se pare că după euforia prelungită de după prăbușirea comunismului, învingătorii (?) în războiul rece au fost loviți fie de ceea ce Stalin numea „amețeala de pe urma succesului“, fie de dezorientare și lipsa de orizont.
Dar, la urma urmei, ce mai e Occidentul în ziua de azi? De pildă o armătură globală politico-economico-militaro-civilizațională în care, bunăoară în cazul crizei ucrainene, mai fiecare își face calcul și se poziționează după cum îl duce capul.
Corneliu Vlad
