Marile decizii nu se iau, de obicei, in mari reuniuni si doar uriasa pregatire de artilerie mediatica ii face pe neavizati sa ramana dezamagiti in fata documentelor finale. Summitul NATO de la Varsovia era vestit de unii drept cel mai important de dupa marile ravasiri din 1989-1991.Asa il anuntau trompetii lui, mai sonori acum ca in alte dati. Dar n-a fost sa fie asa, din mai multe pricini.
Mai intai, pentru ca a fost gandit in logica razboiului rece, deso nici prea-prea, nici foarte-foarte: documentul final vorbeste de “actiuni agresive” ale Rusiei, dar precizeaza si ca “nu suntem un razboi rece” cu … aceeasi. Oricum, panoplia “de aparare” desfasurata de Alianta un fata “celuilalt” este impresionanta: masare de trupe si echipamente (mai toate rotitoare), formatiuni de lupta multinationale, exercitii de razboi dese si sofisticate, eforturi de inarmare sporita etc. (Un bemol: e prevazut un apropiat Consiliu NATO-Rusia pentru a i se explica interlocutorului ca nu e vorba de actiuni ostile in ce-l priveste.)
Acest mult prea elaborat preludiu imagologic i-a deschis conclavului un vast orizont de asteptare, pe care deciziile concrete la care s-a ajuns nu aveau cum sa-l onoreze pe masurati. Iar situatia Romaniei este, in materie, una dintre cele mai tipice. Cele trei puncte de agenda care au interesat-o prioritar – 1. Deveselu, 2. prezenta NATO la Marea Neagra, 3. mai multe si mai diverse trupe NATO in sudul flancului estic, au ramas, toate, cam in coada de peste.
1. E cam greu sa decizi “politic”, cum s-a stabilit, la nivelul NATO, adica vreo doua duzini de state, in cateva secunde, daca sa ripostezi sau nu la rachetele ce vin spre tine;
2. Despre prezenta navala sporita a NATO in Marea Neagra se va discuta, la nivel de ministri ai apararii, in octombrie, adica in plina campanile electoral pentru prezidentialele din Statele Unite ( cum s-ar putea decide atunci ceva important?);
3. faimoasa brigada internationala pentru Romania, ventilate in fel si chip ca idee va fi una covarsitor romaneasca, cu vreo cateva sute de bulgari, nu se stie cati polonezi si daca vor mai veni si altii, dar… gestul conteaza… Fapt de retinut si mai ales consolator: din 2017 vor mai stationa in Romania o mie de militari americani, dar nu prin NATO ci prin reglementari bilaterale.
Varsovia 2016 a fost , prin excelenta, summitul consacrat flancului estic al Aliantei. Dupa cum vedem, se trece incet-incet la vocabularul de razboi. Poate ca la viitorul summit NATO ni se va spune ca suntem pe frontul de est al Aliantei. Dar sa nu anticipam alarmist.
Intrucat a crescut cu adevarat coeficientul de incredere si securitate al aliatilor euroatlantici din est – Polonia, tarile baltice, Romania, dupa cele hotarate la Varsovia? Vanzoleala tot mai ampla de trupe si armamente in arealul est-european nu poate suplini dezechilibrul strategic din zona (favorabil Rusiei) si nici dezavantajul imuabil al distantei geografice dintre SUA si aliatii sai de la periferia rasariteana a NATO. Iar confruntarea militara cu Rusia, despre care a ajuns sa se vorbeasca in mod curent, daca nu de-a dreptul detasat, ca despre recolta de prune de la toamna sau zapada de iarna viitoare, nu va fi ceva de tipul Marasesti-Verdun sau Stalingrad. Un militar sau o mie americani, un militar rus sau zece mii, ucisi de “cealalta parte” pot fi prilej lesnicios pentru a declansa un razboi hibrid mai perfid si mai sinistru decat cel din Ucraina (nu si unul nuclear, insa). Intr-o asemenea perspectiva, baleturile mecanice de tipul manevrelor militare de anvergura urieseasca, precum cel recent din Polonia sau sacerdotalele intruniri la varf al Aliantei risca sa esueze in spectacole de-a dreptul populiste si ar fi pacat.
Problema fundamentala, existentiala, a Romaniei este increderea. In cine sa ne incredem pentru a ne mentine tara intr-in moment atat de confuz si plin de capcane. NATO, da, e o alianta de state , dar nu are o armata a sa, mecanismele ii functioneaza intelept dar lent, ca la uriasi. SUA e prea departe de un foc ce ar izbucni aici si nici nu prea mai are ochi pentru Europa altfel decat pentru propriile interese (pentru Washington, Romania nu e Bucuresti sau Marea Neagra ci Deveselu si Kogalniceanu). Marea Britanie are propriile probleme interne si externe si oricum nu ne-a prea fost vreodata “nas din suflet”. Germania incearca, sfios, sa-si arate musculatura militara in lume, dar o face, cum e si normal, in propriul interes. Franta e un razboi civil pentru propria identitate (insusi presedintele Hollande a proclamat, textual: ”Suntem in razboi”). Italia si Spania raman taramuri care prospera in liniste sub soarele cordial al Mediteranei. Turcia, dupa un principiu invers celui al lui Ataturk , “Neliniste in tara, neliniste in lume”, se muta de pe un picior pe altul, intre tulburarile din tara dar si din zona si relatiile delicate cu Rusia. China? Pentru o lume intreaga exista, pentru noi nu, iertaciune pentru vorba nepotrivita.
Si atunci, cine sa ne dea increderea intr-un viitor – macar apropiat, apoi vom mai vedea – de pace? Nu in ultimul rand, ba poate chiar dimpotriva, putem spune: relatii reluate, reparate, imbunatatite si in avantaj reciproc cu “celalalt”, cu cel fata de care pare sa se puna in miscare o varianta a periculoasei politici numita candva “de forta” sau “pe marginea prapastiei”. Iata de ce proiectatul Consiliu NATO-Rusia, daca se va intalni, ar putea avea rezultate mult mai concrete si mai salutare decat ce s-a reusit, s-a proiectat ori s-a promis la Varsovia.
