NATO implineste anul viitor 70 de ani intr-un postbelic care, din diverse motive ale celor care au facut jocurile, nu s-a consumat, elucidat, reasezat pe deplin si mai ales cum ar trebui, un moment istoric instabil si incert care parca fuge mereu sa-si fixeze propria-i umbra. Dupa doua razboaie mondiale clasice, dar cu hecatombe cum nu mai fusesera vreodata, a urmat razboiul numit rece, neterminat nici el vreodata sau, oricum, reluat cu frenezie sub ochii nostri. Ambiguitatea si febrilitatea internationala sunt mai vizibile azi ca oricand, iar summitul NATO 2018, ca mai toate celelalte conclavuri mondiale ale clipei, a confirmat-o si el, in fel si chip, de la insatisfactia sterilitatii “lucrarilor”, agitate sau date peste cap de tumultuosul presedinte al Americii la groaza disparitiei organizatiei indusa de acelasi atotputernic nr. 1 al Aliantei si al lumii; in sfarsit, de la penibila pantomima a cetateanului turmentat nr. 1 al Europei Unite la grotescul baletului politico-diplomatic al unei reuniuni de la care se asteapta garantarea pacii si securitatii in lume. Noroc de constiinciozitatea si seriozitatea consilierilor si expertilor care au crosetat pentru istorie un impecabil comunicat final, un text atat de mestesugit in ipocrizia sa incat fiecare carmuitor de stat prezent la reuniunea la varf isi gaseste macar un pasaj care sa-i convina si pe care, intors acasa, sa-l arate triumfator poporului pe care-l pastoreste.
Mari rasturnari, dezastre sau colapsuri, de care se temeau unii, nu s-au produs, cu exceptia, sa zicem, ridicarii cu cateva octave a tonului in “dialogul” americano-german. Altfel, scenariul consacrat: America e si nu e dorita hegemon autoritar, Germania trebuie si nu trebuie sa redevina mare putere militara, Marea Britanie ramane si nu ramane in Europa si mai are sau nu mai are relatii speciale cu SUA, Franta poate sau nu poate sa se dovedeasca liderul vest-european nr.1 cum pare sa ambitioneze tanarul ei presedinte “jupiterian”, Europa Unita e bine sau nu e bine sa-si aiba propria armata, adica un fel de “mic NATO european” si sa-si asigure din productie proprie inzestrarea militara ori sa achizitioneze de peste Ocean, Rusia si China merita sau nu merita increderea de a fi parteneri economici ai tarilor din arealul euroatlantic, Africa si Orientul Mijlociu au sau nu au liber sa-si trimita valuri de imigranti in tarile bogate ale “Lumii Vechi” etc. etc. Si, alt sir de ambiguitati: incepe – sau a inceput – un nou razboi mondial, dar unul – cum s-ar putea altfel decat – hibrid, in care munitie sunt istericalele, fake-news-urile si vorbele grele, un razboi fara varsare de sange insa cu spalare de creiere si care nu exclude ci, dimpotriva, presupune si inteteste o noua cursa a inarmarilor si o competitie (inclusiv interoccidentala) in materie, Europa (si tarile ei) trebuie sa aleaga clar intre SUA si Germania, iar “Noua Europa” , mai complicat, intre America, Rusia si Germania (daca nu le va veni dinafara, “de-a gata”, solutia).
Oricum, cuvantul de ordine al reuniunii NATO de la Bruxelles a fost parca, mai degraba, nu imensa lozinca de pe fundal “Noi suntem aliati”, ci Supravietuirea Aliantei, sintagma care a defilat – si inca o face – in titlurile tuturor marilor ziare ale lumii in cele mai neobisnuite asocieri: Va supravietui NATO lui Trump? Sau: lui Trump si Putin? Sau: Va supravietui Occidentul disparitiei NATO?. Sau: Cine va muri mai intai, Occidentul ori NATO? Si altele.
Occidentul nu va disparea si nici nu se va topi intr-o magma globalizanta aiurea aglutinata, chiar daca va deveni, si el, vrand-nevrand, mai multi-culti, poate chiar un fel de “America de la Dunare si Marea Neagra la Rin si Marea Nordului”, ca sa-l parafrazam pe Eminescu. NATO si UE se vor reintrupa in alte avataruri, iar Europa va trebui sa inlocuiasca in sfarsit programul lordului Ismay (pentru NATO) : Germania jos, America inauntru, Rusia inafara, cu un altul, radical diferit, in care va aparea si China. Se vor gasi si barbati de stat gen Churchill, si servetele de hartie pe care sa se stabileasca procentele fiecarui protagonist. Institutiile europene si euroatlantice vor supravietui cumva asadar, chiar prin transformarea lor in alte tipuri de construct, caci – dupa cum spunea cineva despre ipoteza desfiintarii ONU, devenita tot mai ineficienta – daca nu toti pacientii ies vindecati din spital, nu inseamna ca spitalele trebuie desfiintate.
Si asa se face ca sentinta eminesciana “Toate-s vechi si noua toate” poate cuprinde (si) tot vuietul unei lumi in care Romania nu reuseste, de aproape 30 de ani, sa-si afle un loc firesc al ei, dupa cel pe care, de bine-de rau, il avusese mai inainte.
